Arhive etichetă: taxi

(Ne)Lămuriri

Greu...De n-ar fi bătut în cuie planul de zbor, aș cocheta cu perspectiva de a urma cursurile Facultății de Psihologie. Nu știu dacă aș bătători calea psihologului pro bono, dar măcar aș ști să dau răspunsurile corespunzătoare, fără să-mi mai chinui mintea cu dacă tăceam, filozof rămâneam! Nu știu cum oți fi voi, dar eu n-am mereu certitudinea că mi-s în măsură să găsesc soluțiile optime, oooricât aș transforma în morișcă o problemă, răsucind-o pe toate părțile. Uneori chiar simt că mi se pune pe creștet o căciulă muuult prea mare pentru al meu căp’șor… d'oh

În dimineața asta… Mă rog, dimineața mea este momentul în care – din propria-mi inițiativă sau forțată de alții – mă văd obligată să-mi fac prima cafea, să pot întâmpina cu picul de concentrare noua ziulică ivită. Iar nu știu cum or fi alții blagosloviți – la mine concentrarea se lasă mai greu venită, abia de la a doua cafea onorându-mă cu prezența mai consistent. Percep chestia asta ca pe un deficit serios, care-mi crează dezavantaje majore, mai ales atunci când mă trezește cineva din somn și-mi expune datele problemei, bașca mai așteaptă și răspunsuri pertinente… sigh

UffO ecuație cu 3 necunoscute – sau poate doar 2 și ½, fiindcă trebuie să recunosc cinstit că în problema asta era inclusă și persoana de mi-a dat trezirea. Ea e z, să zicem… și m-a sunat să mă întrebe 1.de ce nu răspund la numărul de telefon pe care mi-l știa ea? că de ieri mă tooot sună și… am ceva cu ea de nu-i răspund?… 2. o cunosc pe x? Multe, zău, prea multe întrebări pentru prima oră… Pe z n-o mai văzusem de pe vremea când am divorțat prima dată de contabilitate. N-aveam în comun decât câteva spețe strict profesionale discutate și amintirea interminabilelor cozi la ghișeele unde se depuneau pe vremuri declarațiile fiscale. Deci nimic care să fi generat vreo scindare, nimic de reproșat, nimic de împărțit. Pe x n-o cunoșteam, dar îi puteam face hatârul să-mi sun prietena de la control fiscal, poate… Nu, nu e ce crezi tu… și-uite-așa aflu eu că x este fosta lui y… Pfiuu, nici pe y nu-l cunosc… sau poate doar din vedere, că Tulcea e mică și… Povestea însă mi-a sunat al naibii de familiară, ca și descrierea lui x – un fel de inamic public, așa cum erau copiii prezentați de Mr. Waternoose în Monsters Inc.

Nu mi-s încă lămurită dacă am făcut bine spunându-i amicei să lase lucrurile să-și urmeze cursul firesc, fiindcă nu-i dracul atât de negru… Că dacă x e într-atât de odioasă pe cât mi-a zugrăvit-o, am dat cu bâta în baltă, implicit de belea! Și uite-așa m-am căpătat eu cu regretul că nu mi-s, dom’le, licențiată în psihologie. Alta era treaba! Îi chemam frumușel pe toți la cabinet și puneam de-o consiliere ca la carte, încheind cu un lăsați naibii prostiile, oameni buni, că viața-i prea scurtă – mai bine puneți inima și iubiți! thumbs up

Nah, că de astă dată orice asemănare cu persoanele reale nu e deloc pur întâmplătoare… happy

Ieri și Bucle

Bucle în ape

De câte ori mă prinde ceva realizez invariabil că posibilitățile sunt finite. Nedrept, nu?! Și totuși…

E drept că piedicile parcă mai repede alimentează dorința decât să o sufoce. Te trezești pornit pe cale cu pânzele umflate de vânticelul speranței și – indiferent de câte bețe în roate colectezi – nu te dai bătut în fața evidenței. Nee! Mergi mai departe, în ciuda bătăturilor inevitabil căpătate, mânat de nesăbuința chestiei ce se încăpățânează să moară ultima.

Ieri, spre exemplu, am plecat plină de jdemii de așteptări în căutarea magazinului-minune, convinsă că întoarcerea-mi va fi încununată de umplerea sacului. Era musai să se împlinească trebușoara asta, altminteri… De fapt, altminteri ăsta nici măcar nu era luat serios în calcul, pe bune! Era doar o variabilă de ignorat, un fel de  ± ț‰ – abatere de la cantitatea netă – probabilitate pe care nici măcar nu o poți considera relevantă.

Traseul pe care mi-l culesesem de pe internet a semănat izbitor cu o subtitrare – asta mi-am spus-o după ce am realizat c-a fost al naibii de aiurea croit itinerariul din start – plin de bucle fără noimă – de-ai fi băgat mâna în foc că-i opera vreunui taximetrist pus pe jupuit clientu’ amețit cules în zori din Gara de Nord. Probabil că în alte circumstanțe aș fi trecut sub tăcere aspectul ăsta. Speranțe… abateri… Ce, parcă o dată mi s-a întâmplat să dau nas în nas cu pomul lăudat și să-mi clatin buclele în semn de dezamăgire, privind cu ciudă la sacul cărat aiurea până la el? Doar că de data asta limitarea resurselor mi-a îngustat chestia de călcat în picioare la care am lucrat cu drag și spor de vreo 2 zile. Și mă obligă să trec la altceva. Eventual la excel-uri…

Ieri m-am întors acasă purtând agățată de tălpi oboseala unui drum bătut în van. La sfârșitul călătoriei mi s-a conturat în minte limpede și trist că nu găsești chiar orice în București. Sau nu ceea ce-mi doresc eu… Din oglindă însă, în semiumbra holului de la intrare, mi-a înveselit privirea amintirea soarelui ascuns în buclele pe care o coafeză din Bucur Obor mi le-a desenat în plete. Bucle – magnet pentru o mânuță întinsă în dorința de a le îmbrăca într-o mângâiere în scurtul răstimp al uneia din vremelnicele odihniri  pe o oarecare bancă din Parc… happy

Ieri s-ar fi încununat într-un final cu o coroniță din doar două cuvințele – nu spun care, că-i cu beep și-i preacunoscută expresia asta americănească. O să îl rezum – în spiritul tradiționalului haz de necaz – la Am făcut o treabă foarte bună!

Cam atât despre Ieri… Să vă fie ziua bună și frumoasă azi, musai ferită de bucle și pomi lăudați! good luck big hug rose

Una rece…

(…sau nevoia de schimbare… :cool:)

Nu-mi plac mijloacele de transport în comun terestre. Sunt veșnic blocate în trafic, înțesate de fel de fel de personaje cu fel de fel de mirosuri. 😮 Mi-amintesc că pe vremea când eram în facultate am primit o replică venită de la Ceafa care ocupa scaunul din fața mea. Îi mirosea într-atât de tare transpirația, încât colega mea își ținea nasul strâns între două degete și comenta pe o voce tare haioasă că nu mai poate suporta duhoarea. 🙄 Nădufului meu, transformat în bobârnac de vorbe amestecat în Pisici, s-a inventat apa și săpunul!, i s-a întors ca un bumerang S-a inventat taxiul pentru nasurile fine! 😀 Nu era proastă Ceafa asta – vorba unui coleg Dacă era un altul în locul tipului, probabil îți luai o altfel de palmă! – nu știu dacă gura mea cea slobodă sau doar faptul că ajunsese la destinație a făcut ca la următoarea stație să coboare, salvând astfel din strânsoare nasul colegei mele… Mai țin minte că s-a comentat îndelung incidentul, de parcă mare ispravă făcusem! Le-am închis gura cu un Avea dreptate tipul, putem să facem chetă și să luăm de-aici înainte taxiul! Și multă vreme așa am și făcut… 🙂

Nu-mi mai plac nici taxiurile de când sunt în București. Pe vremuri îmi făcea plăcere să vorbesc cu șoferul. De pe bancheta din spate găseam mereu ceva de comentat sau îmi aminteam vreun banc numai bun de spus, fix cât să nu simt când trece timpul până la finalul destinației. Mă bucuram când dădeam peste câte un șofer cu haz, fiindcă atunci era rost de un banc nou. Rar mai întâlneam și oameni prost crescuți și ăstora le rețineam figurile, ca să-i pot ocoli apoi. :mrgreen: Acum… acum n-am mai avut decât o dată impulsul de a spune bancuri. Mai era cam o oră până să bată miezul nopții când, străbătând Bucureștiul de la poarta colegiului înspre Titan, am realizat că pe bancheta șoferului se afla un copil cu bun simț și pus pe glume. 🙂 Îl rugasem să nu mă plimbe aiurea prin București în miez de noapte, să n-ajung mâine la destinație că nu mă plimb pe banii mei. A oprit mașina, de mi-a accelerat ritmul cardiac – mă și vedeam coborâtă din taxi pe motiv de pauperitate! 😳 – s-a întors spre mine zâmbind și mi-a zis Vă îmaginați c-aș fi în stare  să vă creez vreo neplăcere tocmai dumneavoastră? Uite că da, îmi imaginam și grozăvia asta! 👿 Și era clar că se vedea pe fața mea îngrijorarea, așa că a continuat Stați liniștită, dacă refuză să plătească pe motiv că-i nota prea umflată, nu-i cu supărare și nici pe drumuri nu rămâneți peste noapte. Bancuri trebuie să știți. Sau măcar o poveste, cum erau cele din 1001 de nopți. O să vă am tovarăș de călătorie până în zori și o să scăpați cu viață dacă nu adorm… 😛 Apoi s-a întors frumușel, a ambalat motorul și am pornit la drum. Știu că până în Titan am tooot sporovăit, de n-am știut când a trecut timpul.

Drumurile mele bucureștene cele mai lungi prefer totuși să le străbat cu metroul. Doar pentru că e mai rapid. Altminteri nu-mi mai plac peroanele lui. Odată ajunsă acolo îmi amintesc fără să vreau un episod pe care l-aș fi vrut șters din memorie. Doi ochi tiviți de margini înroșite, ce mă priveau cu ciudă că exist. Eu, care-mi doresc să văd oamenii zâmbind, adusesem nori de ploaie-n ochii ăia… Și nu-i deloc plăcut, oricât mi-aș repeta dacă ar fi avut măcar curaj să-mi spună adevărul n-ar fi existat momentul ăla. Pe peron nu pot să citesc. Nu-mi place lumina rece a neonului. Ea și amintirea ce-mi chinuie conștiința îmi răpesc picul de concentrare de care au nevoie rândurile din carte. Așa că pe peron nu m-ați recunoaște. 😦 Zâmbetul mi se șterge de pe chip imediat ce termin de coborât treptele.  Mereu am gânduri năstrușnice – azi m-am surprins gândindu-mă că mimica mea de metrou e perfect potrivită pentru un priveghi. Îmi amintisem de nefericita de-a ales să-și pună capăt zilelor sub șinele metroului. Pășind pe peron, cu mintea doldora de gânduri, mi-am zis că sigur fețișoara-mi tristă n-ar fi scăpat neremarcată de vreun operator și ar fi fost posibil chiar să devin un pic vedetă la TV. Măcar preț de-o clipită… Dar n-am mai apucat să-mi continui gândul, fiindcă am dat cu ochii de ditamai zâmbetul lățit între șinele de metrou. ❗ Apăi tratament d-ăsta vreau și eu!

TratamentFără lacrimi, că îi mit povestea cu apa pentru șoricei. Ba-i apă degeaba, că e prea sărată… eu n-am văzut botic de șoricel să se adape din Băltoaca aia de care mi-e mie mereu dor! Fără freză ăsta mi-a pus capacul – 😆 – mi-am amintit imaginea frezei mele ciufulite rău de tot după o vizită la stomatolog. Am străbătut așa aproape un sfert de oraș și-n jumătatea aia de oră am înveselit cred că peste o sută de persoane, de mă miram și eu câtu-mi-s de-aducătoare de bucurie pe fețele tuturor!

Ei, cred că ăsta mi-i tratamentul necesar la metrou… că stofă de cioclu n-am, zău! 🙂

Te iu….

Sexul vinde orice… de la banalii galoşi până la blănuri rare  – cu cât tipa care prezintă produsul e mai apetisantă, cu atât marfa e mai căutată. Desigur, există varianta şi pentru oamenii serioşi, iubitori de bărbaţi – cei care nu se dau în vânt după fuste (şi ştii cu siguranţă la ce ma refer!).

La fel se întâmplă şi cu melodiile de aşa-zis succes. Combinaţia ideală des întâlnită conţine un set de „ele” – frumoase de pică şi sumar îmbracate sau cât mai dezbrăcate că, deh, ce e frumos şi bunului Dumnezeu îi place! – şi unul sau mai mulţi băieţi aleşi „pe sprânceană” (prostul satului poa’ să stea liniştit acasă, n-are ce căuta pe-acolo!).  Şi iaca încă un hit lălăit de puştani sau amatori de „la la laaaa”. 😀

Se mai găseşte – rar, ce-i drept! – şi câte un … neinspirat… Ăsta întâi alege cuvintele, pe motiv că o melodie tre’ să transmită un mesaj! Şi mai apoi îşi taie craca singurel, renunţând la celebrul „la la laaa”  şi fetele minunate care i-ar fi putut ridica muzichia pââână la nivelul de hit al anotimpului.

Uită-te şi tu şi dă-ţi cu părerea! 😉