Pastila albastră

Despre sâmburii de măsline aveam până mai acum ceva vreme numai cuvinte bune de spus. N-aș putea spune de unde-am auzit prima dată că-s numai buni de înghițit, dar chicotesc și-acum la amintirea amiezei în care am căpătat drept de administrator cu drepturi depline al bolului cu măsline verzi pentru Martini. Înțeleaptă decizie și practică pe deasupra, că altminteri se bătătorea potecuță între bucătărie și sufragerie! Plus kilometrajul gazdei dat peste cap! Au suflat fetele ușurate că gazda le rămânea la dispoziție – am zâmbit și eu a mulțumire. Mai descoperisem un deliciu culinar doar, chiar dacă mai apoi au tot glumit pe seama rafinamentului gusturilor mele în domeniul băuturilor fine. Malițioși, deh!

Probabil rămânea îngropată amintirea de nu-mi strica ultima săptămână rezultatul interacțiunii mele cu un sâmbure de măslină. Și de nu-mi aminteam că petrecerea cu pricina era chiar de Florii. Pe-atunci măslinele erau rara avis. La fel și Martini… Ce vremuri! Și tot pe-atunci căpătam spaima de stomatolog… Pe-atunci era abia în fașă, acum e ditamai frica! Da, știu, nu e de laudă, dar nici de râs…

Nici o pastilă servită de cei din jur nu m-a lecuit. Și niciuna din reclamele de la TV nu m-a convins să iau de bunăvoie loc pe scaunul stomatologului. Înainte de decizia finală, în disperare de cauză am testat algocalmin, nurofen, ibuprofen, fasconal. Și dacă spun că nu-mi plac neam pastilele cred că e complet tabloul tragerii de timp în speranța că poate-mi trece și scap de supliciul scaunului de la dentist… De care știu că n-am cum să scap!

Gândurile astea mi-au trecut prin minte mai devreme când am întins mâna spre flaconul cu ketonal. Prea mă sâcâia iar durerea. Îndeajuns de tare… dar culoarea tot m-a dus cu gândul la altă pastilă albastră pe care ar lua-o alții în disperare de cauză. Eh, ce nu face omul la nevoie?! Am înghițit pastila și mi-am promis solemn că o să-mi iau inima în dinți și o să calc pragul unui cabinet stomatologic. Și n-o să mă las iar păcălită de impresia pe care o am mereu în anticameră. Mdea… acolo doar nu mai am nevoie nici de analgezic și nici de medic, acolo-mi trec toate și mi-s ca nouă de fiecare dată! Și zâmbitoare, hehe! Că nu o dată doar am răspuns la întrebarea Care vă doare? cu un nevinovat Nu știu!

În fine… e zi mare azi și parcă mi-e poftă de un Martini. În virtual o să închin un pahar în sănătatea celor ce poartă nume de flori! În real mai aștept un pic… cel mai probabil voi celebra un 1-0 în lupta cu spaima de stomatolog. Că altă variantă nu-i pentru un zâmbet de zile mari!

Sursa foto

Abis

E ca un fel de amnezie?!

… știe că lumea îi e la preț de doar 2 săptămâni de mers, acolo sus…

Parcă sus…

… și probabil ar urca, dar cărările astea… sunt parcă dintr-o dată mult prea multe, înmulțite exponențial, mănunchi de cărări ce se întretaie într-un labirint bizar din spini și scaieți mov-verzui. Nu mai seamănă niciuna din cărări cu aceea pe care pornise – era parcă tivită cu verde la plecare, un verde crud presărat cu albul clopoțeilor.

Lăcrămioare să fi fost?

Nu, nu-și mai amintește… Că iarba s-a uscat vede bine asta, chiar dacă are doar 2 ochi. Acum iarba e de-un maro-gălbui, înțesată cu țepi mai mici și țepi mai mari, țepi ce-i amintesc de…

Hmmm, parcă-s haine de arici… Doar haine, sigur că da!

Ar fi zâmbit, dar cum? Nu-și mai amintește de ce sau cum, dar are doar 2 ochi și 2 urechi. Atât! Nu poate vorbi…

Înseamnă că nu mai am gură?!?

Posibil… de-ar avea, ar putea întreba care e calea de întoarcere… pe după blănurile de arici a zărit pitite creaturi ciudate – chipuri bizare… doar ochi și urechi. N-a reușit să deslușească mai mult sau poate nu a vrut să privească mai cu atenție…

Prea mulți ochi, prea multe urechi… Măcar de-ar înceta să tot șușotească!

Da… și-ar acoperi urechile să nu mai audă, dar se pare că nici mâini nu are. Șoaptele – consoane și vocale de-a valma, prea anevoie de ordonat – nu le poate desluși și mintea îi spune că e ceva în neregulă.

Șoaptele sunt mai puternice decât cuvintele rostite cu voce tare… mai clar sunau parcă…

Grăbește pasul, înaintând prin ceața lăptoasă, încercând să-și învingă panica iscată brusc nu știe cum sau de unde. Trebuie să se întoarcă! – asta e tot ce știe. Nu poate rămâne, nu se regăsește în partea asta de lume.

E prea frig!

De și-ar aminti calea de întoarcere, poate…

Oare e drumul bun?

… așa ar trebui să fie. Și tot ce are de făcut e să urce… să urce…

… să urce…

Fără îndoială…

Cred că unul din păcatele capitale pe care le facem fără voie e să ignorăm până la desființare Copilul din noi. Să ne împăunăm cu atributul de Adult. Îmi amintesc cu groază că în copilărie abia așteptam să cresc, să fiu om mare – să pot face exact ce-mi doresc eu, să nu mi se mai interzică lucruri, să nu mă limiteze cei din jurul meu. Să nu mai aud obsesivul Ești copil, eu decid ce e mai bine pentru tine – abia când vei crește vei avea dreptul să hotărăști în ceea ce te privește! De-acolo a pornit dorința Să cresc odată!

Că eram prinsă în capcană am realizat mult mai târziu…

În timp, i-am convins pe cei din jur că sunt un copil matur. Așa mă definea tata. Același tată care acum mă privește zâmbind și îmi spune Ești un copil mare!  Acum nu mai neg cu vehemență că sunt copil – ba chiar îmi face o plăcere nebună să recunosc asta! Copilului ăsta îi datorez până la urmă De ce?-ul, zâmbetul și dragul de semenii mei. Lui îi sunt datoare pentru cele mai frumoase momente din viață, nu adultului din mine. Adultul mă îndeamnă să fiu serioasă, pe când copilul îmi permite să mă joc și să zâmbesc, să fac haz de necaz , orice ar fi! Mi-e drag de mine așa cum sunt și nu mi-aș schimba felul – la ce bun să gonesc ceva fără de care n-aș putea trăi? E o parte din mine pe care o iubesc necondiționat… poate tocmai pentru că e cel mai de temut critic al meu.

Azi recunosc – pot pierde orice, dar nu și copilul din mine… îi dau voie să mă iubească sau nu, dar nu îl pot lăsa să plece… 🙂

Percepții

Ei bine, o să îți răspund așa…

Nu regret pauza de un an și jumătate de contabilitate! Nu regret acel an și jumătate petrecut pe postul retrograd (cum îl definești tu) de menajeră (minimalist termen…) în Franța! Regret doar că mi-am lăsat băieții… Pentru ei eram mai mult decăt o nounou cu normă – eram o combinație ciudată între mamă, tovarăș de șotii, de joacă și dascăl permanent. Eu l-am învățat pe Christian să spună ma-man. Și așa îmi spunea de fiecare dată când mă vedea! Eu l-am învățat pe Matei să lase rigiditatea deoparte. Eu l-am învățat pe Ioan să mă iubească…

Apoi, știi? Ei s-ar bucura să îi sun… eu sunt cea care își face cu greu curaj să formeze numărul. Eu ezit până constat că e prea târziu și că probabil deja dorm, când cred că am toate explicațiile pe care probabil că mi le-ar cere Ioan. De el îmi e cel mai teamă. Nu pentru reproșurile prezumtive, ci pentru că știu că undeva-cumva nu ar avea cum să înțeleagă de ce am renunțat… Sau de ce eu – care îi spuneam că o promisiune e datorie curată – nu l-am scos în Piața Civică, așa cum îi promisesem în iulie. Când va mai crește, probabil va uita de toate astea… Dar acum știu că are un mare semn de întrebare în dreptul lor. Ce e așa greu de priceput că nu îmi pasă de judecata maturilor, dar că mă afectează nedumeririle lui? Sau că mă sperie gândul că la următoarea revedere nu va mai voi să se apropie de mine cu aceeași afecțiune?

Nu, nu m-am deșteptat revenind la contabilitate! Cifrele astea, apelativul doamnă nu se compară cu mânuțele sau zâmbetele ștrengărești… Nici o privire mirată în fața unei situații predate înainte de termen nu e semn de mare izbândă… Îmi lipsește altă satisfacție – aceea a constatării că, deși convingi cu greu un copil că trebuie să adoarmă în patul lui, te trezești dimineață cu el dormindu-ți alături. În asemenea cazuri, retrogradarea de care vorbeai e o avansare de fapt! Chestia asta nu o poți evalua cantitativ-valoric, ci doar calitativ…

Dar, firește, noi doi vorbim limbi diferite!

Acum răspunde-mi tu dacă poți – crezi că merită coborâte treptele?

Freedom

Cel mai mare dușman credeam că e Orgoliul. Dar nu, e de fapt Teama! Și mai ales Teama de Necunoscut.

Sentimentul care îți cere mereu amânări și iar amânări. Care te face să te ascunzi, în speranța că nu te va găsi și vei mai căpăta un răgaz. Răgaz în care te amăgești că lucrurile se vor rezolva de la sine și totul va intra în făgașul normal. Oarecum e doar o amăgire…

Azi am mai învățat o lecție – prea temuta Teamă fuge doar când o înfrunți. Altminteri e răbdătoare, chiar supărător de răbdatoare. Te lasă să te ascunzi și te păcălește, inducându-ți iluzia că e oarbă și neorientată. Speră să nu ai curajul să îi ții piept și să te poată doborâ fix atunci când te aștepți mai puțin…

Îmi era teamă că rănesc un om bun și simplu. Că l-am prins într-o cursă din dorința de a-mi depăși eu o altă temere. M-am simțit egoistă și vinovată de lipsă de sensibilitate la nevoile celuilalt. Vinovată față de el, cel care mi-a fost adevărat prieten, alături de fiecare dată în momente dificile. Și am hotărât că e vremea să limpezesc lucrurile. Să rup cercul vicios în care credeam că l-am împins fără voie. Am decis că e vremea să îmi iau inima în dinți și să întreb…

Am fost surprinsă de răspunsul simplu și spus clar, cu o privire senină din partea lui.  Teama mea era doar o închipuire, bazată pe impresii eronate. Și m-am simțit deodată liberă! 🙂

Un chinez printre români…

Nu mi l-am dorit pe Otto. Știu câtă nevoie de afecțiune are un câine. Și ce responsabilitate presupune. E echivalentul unui copil. Dar mi-a devenit drag până la urmă…

E dificil pentru Otto să își facă prieteni printre semenii lui din mediul canin. Cred că îi sperie faptul că e diferit. Că e impunător, dar impasibil la provocările lor. E prea calm. Ar fi ușor pentru el să riposteze – are forța și prestanța necesară – doar că nu îi stă în fire. Reacționează doar după ce l-ai enervat îndeajuns de tare. Și atunci nu se repede la gâtul celuilalt. Doar latră, iar asta e suficient.

Mă întristează scâncetul lui Otto. Știu că el nu poate înțelege teama celorlalți. Că tot ce își dorește e doar tovărășia lor. Și că speranța i se transformă în dezamăgire, pentru că simte doar respingerea…