Arhive etichetă: tei

Azi – Eu și Catalizatorul

Tăcută mi-am mai fost eu azi! Cumințică de nu se poate! Ei, n-o să pun la socotealå mormăielile și urările de multă-muuultă sănătate la adresa ăluia de s-a scoborât în puțul gândirii și-a adus pe lume prea… – ete că nu mă hotărăsc asupra epitetului potrivit, așa că zic simplu declarația 112.  Cu d mic, nah! tongue

Nu m-am mai delectat de multă vreme cu așa ceva… și de multă vreme nu am avut impulsul să las baltă provocarea și să-mi văd naibii liniștită de viață. Dar am rezistat eroic și mi-am dus la îndeplinire norma pe ziua de azi. Uite, o chestie ca asta cred că m-ar face clar femeie de casă! Una de-adevăratelea! Completă! Asta mi-am zis-o când frecam petele imaginare de pe una din cănile de cafea ce mi-a picat sub ochiul vigilent. Celălalt ochi privea cu jind spre Carte. Că e musai să consemnez la loc de cinste – am reușit performanța de a citi un capitol întreg din Cioran. Pe nerăsuflate! thumbs up

Eh, e drept că e tare deprima(n)t uneori Maestrul, așa că am lăsat următorul capitol pe mâine și am trecut la Păturica lui Mihăiță. Apăi și aici am avut spor! Am privit încântată rezultatul – he he, nu mai e cazul să aștepte bietul copil atingerea vârstei majoratului – la sfârșitul săptămânii ăsteia i-o pun în brațe, să facă ce-o vrea cu dânsa. În principiu, vorba maică-sii, să se acopere cu ea… don't tell anyone

Ce să zic – azi mi-a fost chiar zi plină… Mi-a fost drag chiar și să ies la piață. Chestia asta cu piața îmi displace. Nu știu ce fel de femei au compus eșantionul pe baza căruia s-a stabilit că femeile adoră shopping-ul. Eu clar aș fi fost pusă la zid pe post de Gică-Contra. Las asta și spun că am ieșit cu voioșie. O floare n-a scăpat neadmirată! Ba chiar am avut poftă să mă opresc la locul de joacă undeva pe un leagăn. L-am ochit și probabil chiar m-aș fi legănat un pic, învăluită în miros de tei. V-am zis că ador Teiul? Mi-s topită după el.. Mi-ar plăcea unul în cameră, dar unul care să înflorească non-stop. Ceva gen Purcica mea… love struck

Ptiu-ptiu, ce chef de vorbă am! Și-i miercuri – zi dedicată Tăcerii. Scot la interval mai bine buruienile de m-au prins azi. Plus locul ăla de joacă de m-a făcut să zâmbesc în neștire, de se uita mamaia aia la mine ca la un extraterestru verde-verde cu antene mov! hee hee

Dar nu plec până nu-i urez iar multă-multă sănătate ălui de-a inventat catalizatorul meu de azi. Știu, puteam trece peste, dar de la o vreme cred că am o problemă cu plăcuțele de frână. Și mâine nu mai vreau să scriu un cuvințel despre dânsul. Chiar dacă mi-e clar că iar mă va pune pe repede înainte… whistling

Ei, să vă fie noaptea frumoasă și s-aveți parte de zâmbet în ziua ce urmează! Și de-mi dați voie, vă îmbrățișez cu tot dragul. big hug

Studiu de (ne)caz

De la o vreme mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun. Am realizat asta la ceva zile după ce mi-am luat brusc timp pentru mine. M-am amăgit cumva cu gândul că e firesc, trebuie întâi să mă scutur de oboseală… Și-au zburat zilele una după alta ca-n carusel, dar parcă tot degeaba. E drept, am tot meșterit una-alta, dar dacă aș fi stat degeaba garantat aș fi multiplicat exponențial osteneala. Nu-s făcută să stau, asta o știu dintotdeauna.

Demult am căpătat obiceiul somnolenței când o discuție nu mi-e la îndemână. M-am ploconit cu el ca din senin și nu s-a mai dat dus. Fiece dialog care-mi provoacă dorința expresă de tăcere mă trimite la somn. Probabil mi-ar fi benefică o asemenea conversație înainte de miez de noapte, să-mi mut momentul de retragere la o oră decentă. Hmmm… glumesc, firește… strâmb…

Azi am plecat aiurea în lume să scap de somnul ițit un pic după ora 10,00. Am luat cu mine starea pe care n-am știut nici atunci și nici acum s-o definesc. Părere de rău? Neputință? Furie răsfiartă în suc propriu? Toate transferate grație progresului tehnic. Am teama – perfect justificată altminteri – că voi ajunge să-mi detest telefonul. O fi el mic, dar ilustrează perfect zicerea buturuga mică răstoarnă carul mare. În cazul meu răsturnarea s-a materializat prin dorul de ducă-n București. Oriunde, numai să ies din colivie.

Și m-am lăsat furată de verde, de miros de tei… am mers în neștire, minunându-mă de cât de frumos poate fi Bucureștiul. Mi-am zis că nu orașul e urât – parte din cei ce locuiesc în el îi transferă doar atributul de nesuferit. La întoarcere n-am mai rezistat, am urcat ca-n hipnoză în tramvaiul 41 fără grija stației de destinație. Să vreau să uit unde trebuie să cobor și tot n-am cum, că doar e capăt de linie Piața Presei. Gândul plecat cu sorcova mi l-a-ntors din drum zgomotul de acordeon suprapus peste huruitul roților pe șine. Am căutat cu privirea artistul. Doi, de fapt. Adult și Copil, în treaptă parcă. Cântau cumva nesiguri de va fi pe plac au ba melodia. Fețe triste. Răspuns parcă fețelor indiferente din jur. E greu să cânți pentru capete fără urechi, mi-am spus și am început să caut în geantă portofelul. Hotărât. pot renunnța la măcar jumătate din prețul unui pachet de țigări… N-a mai fost cazul – Adult și Copil, cu tot cu acordeoane, au coborât la prima oprire. I-am mai privit o dată pe peron și-apoi…

Apoi mi-am zis că nu e drept. Știu, mulți copii văd lumina zilei pentru prima dată din pură întâmplare. Din ignoranță. Sau din prostie.  Dar tot ca florile sunt – au nevoie de drag și îngrijire, altminteri se ofilesc înainte de vreme.  Mi-e trist când văd o floare ofilită, mi-e jale când văd un copil trist. Și nu-mi dă pace întrebarea Dacă aș fi reușit să-i răsplătesc Copilului străduința de a struni clapele acordeonului, i s-ar fi descrețit pentru o clipită măcar fruntea? S-ar fi înviorat așa, ca al meu Trandafir, care la întoarcerea acasă și-a primit Apa?

Cum spuneam… Mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun, darmite să-mi imaginez răspunsul. Dar parcă de astă dată n-aș vrea să fie acel cu o floare nu se face primăvara…