Jurnalul unei femei simple – 20

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Pentru astăzi 01.03.2015 ora 12:35

Afară … mi-ar fi plăcut să fie soare. Să fie zgomot de primăvară. Să-mi răzbată prin fereastra deschisă cascadă zglobie de râsete. De piticei. Afară e doar mohorât. Sunt zgomote, e drept. De mașini. Astea trec indiferent de e iarnă sau vară. Irelevant zgomot. Poate doar un scrâșnet nervos de roți ar mai rupe un pic monotonia. Dar asta e altă poveste… Așa cum tot altă poveste e covorul ce mi-a bătut dimineață în fereastră cu un original Bună să-ți fie dimineața, Fatăă! Până să răspund, a fugit Covorul… Să nu mă-ntrebați ce răspuns aveam, da?! 😆

Mă gândesc… că am eu soare în suflet îndeajuns! O părticică am prins-o într-un zâmbet și-i gata Mărțișorul! 🙂 Așa… ca o compensare pentru Out of service! pe care minunatul astru și l-a luat cu de la sine putere. Tocmai azi! Acum două zile și-a făcut treaba frumușel – a inundat în lumină orășelul, de-am umblat cu drag toată ziulica ba ici, ba colo. O minunăție de zi și nimic altceva! Soarele ăsta ar trebui să țină cont de faptul că Tulcea, scăldată-n auriu, are un farmec aparte. 😉

Sunt recunoscătoare pentru… obiceiul unora de a-mi tot da ghes în te miri ce… chestiuni. E drept, cârcotesc de fiecare dată și mă simt așa de nedreptățită când mi-s obiectul pisălogelii. 🙄 Dar azi trebuie să recunosc – fără cicăleală n-ajungeam eu acasă. Și nici de scris nu cred că se punea problema… Nah, că mi-s recunoscătoare! Bine?! 🙂

Din bucătărie… mama mă tooot îmbie de-azi dimineață cu te miri ce, de mă simt îndopată ca o gâscă ca-n copilărie. Diferența e că acum nu mai fac așa de multe mofturi. Și zău, nici n-am avut motive pentru strâmbat din nas – eu am învățat să nu mai dau la o parte zarzavaturile din supă, iar mama (trebuie musai să spun și asta) mi-a făcut printre altele o supă de găluște făr’ de cusur! ❤

Cu ce sunt îmbrăcată … ? Acum iar în pijamaua cu rățuște. Nu se face să dormi la prânz altcum! Așa zicea bunica de fiecare dată când încercam să adorm îmbrăcată în rochița care semăna cu un clopoțel. Despre pijamaua asta a mea îmi spunea cineva aseară că nu e pentru femei serioase! Așa o fi, măi, da’ renunț cu toată inima la atributul de serioasă și-l iau pe cel de zâmbitoare. Avantaj eu, nu?! 😉

Citesc … o carte despre Păsări din Delta Dunării. De-aseară citesc. Cartea le e dedicată năzdrăvanilor mei de nepoți. Deși nu e neapărat o carte pentru copii, mi-a încolțit gândul că uite, am încă un motiv de a merge la Cărturești. Vineri, 13… sparg ghinionul cu o carte pentru un pitic din Franța. 🙂

Ceea ce aștept (sper) … Să treacă timpul cu folos. Și febra musculară. Ieri am testat E-Fit. Aș putea da vina pe insistențele blondei de sor’-mea. Beneficiile ălor 20 de minute nu-mi lasă nici pic de speranță în a arunca mâța-n brațele altora pentru experiențele mele. Chestia asta cu electrostimularea încă nu am disecat-o, așa că nu știu să spun decât că ieri m-am simțit perfect. Ca după o oră de aerobic. Mă rog, o oră un picuț mai… altfel. Acum aștept rezultatul… o fi pitit pe după febra musculară… Ei, da’ cine-mi era vitează ieri?! 😆

Ce mai meșteresc … hmmm… am învățat să fac ghiocei. Seamănă cu aceia de grădină, cam la fel de mari. Dacă aș fi fost la București, poate aș fi meșterit zilele trecute. 💡 Pot invoca deplasarea ca pledoarie a apărării? 😕

Ascult … de ceva zile mai peste tot Sam Smith. I’m Not The Only One. Cel puțin ieri am auzit-o în 3 locații pe faleză. Măcar într-o privință mi-s de acord cu Sam. E de bine! 😉

Unul dintre lucrurile mele preferate … să ascult și să privesc. Simultan. E un fel de exercițiu de cunoaștere. În ultimele zile m-am putut bucura de asta. Oamenii sunt ființe fragile care deseori dosesc în spatele cuvintelor și a atitudinii pe care o afișează tristeți pe care le dezvăluie abia atunci când înțeleg că privirea ta a trecut peste voalul unui zâmbet pictat…

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … Plimbare. Cafea cu oameni dragi. Poate alte zeci de poze. Amintiri frumoase pe care să le păstrez până la următoarea revenire acasă. 🙂

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Pauză

De-o bună vreme mi-e timpul parcă-ncremenit. Lucrez – uneori precum Eliza, alteori ca Penelopa – la covorul de liniște pe care-ar trebui să îl aștern peste-o gâlceavă. Covor țesut din fuior de gânduri răsucite, înmuiate în boabe de rouă.

Ar trebui să îl sfârșesc. Și nu-i ușor…

Uneori gândurile sunt țepoase, colțuroase, cu dinți de-mprumut, făuriți parcă din oase fine de pește, care-mi împung cu lăcomie degetele. Asta doare, dar nu mă dau bătută…

Alteori, când mă aștept mai puțin, roua îmi pare că-i picătură zămislită din Băltoaca Sărată. Și iar mă ustură degetele, dar tot nu mă dau bătută…

Până azi n-aș fi știut să spun de ce nu mă dau bătută.  E drept că nici n-am încercat să aflu cauza. Aș fi lucrat în continuare la covorul de liniște, acela pe care trebuie să îl aștern peste-o gâlceavă. E un must have! – atât știam… Acum însă, întoarsă acasă cu brațele pline de daruri de la o aniversare, mi-am găsit răspunsul corect…

Praf & Fluturi

De când lumea, e scris cu litere de-o șchioapă în fișa postului fiecărui pisoi Alergat după fluturi! Așa e datul și – ca orice ființă care se respectă – ghemotocul de blană nu-și neglijează îndatoririle. Indiferent de rezultate, nu s-ar dezice de chestia asta în veci… Același dat stabilește că fluturii, având avantajul zborului, au norocul să-și păstreze intact satinul aripilor. Și-nclin să cred că tocmai de aceea pisoii sunt mai înverșunați parcă și-și doresc din tot suflețelul să-și decoreze lăbuțele cu praf de fluturi. Probabil acela e momentul în care – culmea! – devin brusc pioși. Atunci se roagă… să vină un fluture… să-și păstreze agerimea… să nu care cumva să adoarmă și să rateze evenimentul… Mă rog, important e că se roagă!

S-ar zice că Bunul îi iubește pe pisoi. Le face din vreme în vreme hatârul și îi fericește cu câte o izbândă. Nu mă încumet musai să îl judec și nici să-l arăt cu degetul aiurea, dar… De fiecare dată când pisoiul își satinează blănița în culori de fluture e un ceva care il pune pe gânduri. Din minunea care-i era țel se alege praful. Colorat, dar tot praf e… Acela e momentul în care probabil că pisoiul își pierde și bucuria, și elanul…

Cred că asta seamănă cumva cu disecția unei iubiri trecute. Privind în urmă, te-ntrebi – ca și pisoiul – cum de s-a transformat în negru toată strălucirea în care erai învăluit?! N-aș ști să spun dacă și pisoii au impulsul negării trăirilor anterioare. Sau dacă simt nevoia rescrierii poveștii pentru a scăpa de sentimentul zădărniciei. Sau dacă ar sacrifica și ei orice pentru o brumă de praf de uitare, așa cum fac uneori oamenii… Împinși de nebuneasca și iluzoria speranță, cern peste amintiri praf și așteaptă… Așteaptă și poate se roagă și ei precum pisoii. Să treacă timpul… să se aștearnă peste toate uitarea…

Mă-ntreb dacă Bunul îi iubește mai mult pe pisoi. Sau dacă pisoii se roagă mai frumos decât oamenii… Altminteri n-aș ști cum să-mi explic de ce se-alege praful de uitare și se-mprăștie-n patru zări la o simplă zbatere de aripi. Satinate. De fluturi…

(I)Logic

Ce fantasmă ți-ar putea stăpâni bruma de minte și te-ar îndemna să uiți că tot ceea ce cuiva îi priește ție îți prisosește? Doar din dragul de a savura momentul în care conștientizezi că ai mai încălcat o regulă? Doar din nevoia de a-ți contempla pseudo-zâmbetul de satisfacție?

De ce? De ce-ai alege să furi crâmpeie de vise? Personalizate fiind, nu te-ar îmbrăca nicicum. Ai realiza că o mânecă ți-e prea scurtă… că gulerul te cam strânge… Probabil cel puțin un nasture s-ar desprinde și s-ar rostogoli în cel mai îndepărtat ungher. Poate sub divan. Tu n-ai putea încape acolo să-l recuperezi, nu? Ce te-ai face atunci?!

Ai reconstrui fiecare fărâmă de vis bucată cu bucată și-apoi, într-o primă fază, ți-ai privi admirativ în oglindă opera? Vei constata probabil în secunda imediat următoare că te afli în mijlocul unuia din visele tale, vis pastelat în alte culori, poate nu tocmai pe gustul tău. Cum ai reacționa? Ți-ai schimba gusturile sau ai arunca pur și simplu visul la gunoi?

Nu ți s-ar iți în minte instant cuvântul irosire? Timp… răbdare… culori…

Dacă ți s-ar pune în palmă una din comorile oarecare probabil ai refuza-o cu o politețe exagerată, amintind că aproape nimic nu îți lipsește. Și-atunci… De ce-ai alege să furi crâmpeie de vise? Doar pentru a-ți prepara din vreme în vreme cafeaua cu apă de mare?

Uite…  Poți presăra la nevoie picul de nisip și-o poți servi eventual direct din scoică. Picătură cu picătură. Poate așa-ți vei aminti într-un final cine este adevăratul dușman al binelui…

Status

Deocamdată Fără Cuvinte…

P.S. Sper să mă lecuiesc la timp…

Jurnalul unei femei simple – 12

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Pentru astăzi 15.12.2013 ora 03:26

Afară … parcă-i un făcut! Fund de ceaun e… nu-mi dezmint predilecția de a scrie la ore mici, mici de tot, așa că altă culoare nu-i pot atribui peisajului. Cred că e de vină liniștea pentru cheful ăsta al meu de-a scrie… că nu mă lasă sufletul  să dau vina pe cafeaua de-am făcut-o cu-o oră în urmă. Hmmm… era liniște până să scriu – acum ascult Corul Câinilor Lătrători la Lună. Se disting cert vreo patru tonalități, dar n-aș putea spune clar câți membri participă la eveniment. Chiar de mi-aș turti nasul de geam, tot n-aș distinge nimic în bezna de-afară… 😉

Mă gândesc … la Bioritm. Pe bune! Pentru orice chestie de pe lumea asta există o explicație, nu? Iar eu, gândindu-mă mai bine, trebuie să recunosc că mereu am dat randament noaptea. Știiiu, gurile rele ar zice Păi da, măi Bursucel, măi… că dacă dimineața ta îi decalată cu nu-ș câte oreeee! Dar nu, zău că nu! Dimineața mea a fost trasată ieri – sâmbătă – de un Cineva grăbit care a format greșit un număr de telefon. Exact, pe mine a picat pacostea și m-a trezit… Definitiv la 8,30! Eh, i-am urat omului Zi bună! Sau poate mormăit… Revin la Bioritm – l-am calculat pentru ziua de azi și zic așa – din surse sigure nesigure pe care nu mă hotărăsc cum să le cataloghez, azi o să puteți conta pe mine emoțional – 97% și intelectual 81%. Partea proastă e că ăl fizic e cam mititel – 14%… Așa le-a ieșit ălora din calcule… Mă gândesc serios că azi chiar de m-ați ruga, n-am cum să fug! 🙄

Din locurile de unde învățăm … de la alții citire, via proverbe și zicători, se-aplică mai nou la mine Nevoia te-nvață ce nu ți-i voia. Adaptez, mai nou. Iar experimentez pe pielea-mi, în speranța c-o să mă-nvăț minte și n-o să-mi repet apoi Pfiuu, trăznaia asta am mai făcut-o odată! 😳

Sunt recunoscătoare pentru … prieteni. Chiar de-aș da cu bâta în baltă, sunt doi cel puțin care nu m-ar lăsa de izbeliște. Bine, mă străduiesc să nu pic în belea… promit chiar să-mi dau silința să pun la loc kilogramele pentru care mi-am luat mustrare acum vreo două zile. Doar că aș fi recunoscătoare și mai și de-aș găsi păsuire la termenul de onorare a promisiunii – trebușoara asta nu e tocmai floare la ureche și necesită muuultă canoneală din parte-mi…

Din bucătărie … se-aude un șuierat cam așa…

Cu ce sunt îmbrăcată … eternul și pufosul prosop maaare de bumbac alb… asta pentru că nu știu de ce, dar nu-mi mai plac neam pijamalele alea cyclamen. Într-atât m-am detașat de ele, încât aș fi în stare să le transform în pânză de sac. Deci, dacă vreodată o să scriu într-un sac peticit cu un pisoi, să fie clar că e vorba de pijamalele cu pricina!

Citesc … printre picături. Ca să ies basma curată și să pot isprăvi Prefața promisă am citit cărtișica cap-coadă (condensată) în lectura autorului. Spun iar Mulțumesc! Și iar realizez că Doamne-Doamne mă iubește așa cum sunt… 🙂

Ceea ce aștept (sper) … să-mi recapăt Timpul meu. Cel pentru mine. Și să termin odată cu finisajul camerei. Mereu mai găsesc că e ceva de corectat, modificat, îmbunătățit… Aștept să pot percepe și eu locul ăsta ca fiind măcar un pic acasă. Posibil ca atunci să mă împac și cu mine însămi…

Ce mai meșteresc … Croșetez… Ăsta e semn că încă nu mi-s complet ok. E și prea mult stres la muncă, e drept. Mai că aș zice că-i fugărește perspectiva venirii lui Moș Crăciun, nu alta!

Ascult … cum căntă despre Acasă Smiley… îmi place mie, îi place lui Ale… e perfect!

Unul dintre lucrurile mele preferate … să râd. Și mi-e ciudă că la mine nu se aplică zicala Râsul îngrașă! Mi-ar fi fost tare de folos… 🙂

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … pe principiul ultima 100 metri am un teanc de chestii de redactat. Chestii inutile, numai bune de pus pe foc. Dar te pui cu birocrația?! Mi-ar fi plăcut ca în week-end-ul ăsta să atârn pe ușă Plecată la Bușteni! 😉

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Sunt Buștenii de anul trecut, e drept… Dar știu că poza asta îi e tare dragă cuiva… 🙂

P.S. Îmi făcusem eu așa un plan de bătaie – adică după ce terminam de scris, săream gardurile prin curți și scriam eu ce pofteam în voie. Doar că Moș Ene îmi face cu ochiul – asta da realizare! Și nu-l refuz, că iar mă pedepsește apoi, urâciosul! 😆

Îmi spun mie Somn ușor! și vouă Să vă fie cafeaua aromată!

Sare și piper nu vă pun în ea, las la schimb un zâmbet alături…

🙂

Scrisoare deschisă

(cc: Moș Nicolae, Moș Crăciun)

București, 05 dec 2013, 23:33

Dragă Moșule,

Să mă ierți că-ți scriu la așa oră, dar alta n-am… 😳

Toată lumea spune că le știi pe toate – de unde și cum le afli nu te întreb, gândind că sigur o să-mi răspunzi Nu e treaba ta, măi Bursucel! Nici nu m-aș supăra de mi-ai răspunde așa, zău! Că umblă dezinformarea mai dihai decât guturaiul pe vremea asta și eu zic că e timpul să afli de la mine ce-i de rău mai bine… 🙂

Moș Nicolae, să nu te obosești să bați calea să-mi aduci Nuielușa – am dosit ghetele (să mă ierți pentru fapta asta, dar așa am găsit eu de cuviință). Și ca să te conving că e inutil, îți mai spun și că nu le-am șters, nah! Păcat că-s doar prăfuite… dacă găseam o băltoacă le îmbâcseam pe cinste ca să fie trebușoara perfectă! Nu-ți făceam pocinogul, dar – ținând cont că anul ăsta doar camerele le-am schimbat – am luat în calcul că deja mi-ai reperat adresa… Promit ca anul ce vine să scot toate încălțările la înaintare. Toate – curate oglindă! Nu te superi, da? Eu sper doar să citești la vreme răvașul ăsta… 🙄

Moș Crăciun, tu mai ai timp berechet la îndemână să făptuiești ce-o să te rog. Știu că ești bătrân și înțelept, așa că – rogu-te! – să nu te faci că plouă, că-mi schimb părerea apoi despre tine! Deci, scriu fuguța ce-mi doresc, să apuce și Moș Nicolae să citească înainte de miezul nopții… 😉

Fiindcă știu că de-ai da ochii cu mine ai clătina din cap precum cățeii ăia nelipsiți din parbrizul din spate al Daciilor 1300, zic așa – am slăbit, Moșule, dar am un motiv serios – nu mi-i bine deloc! Văd oameni preocupați în jur, s-au înmulțit peste poate ipocriții și leneșii. Ce să mai zic de mincinoși? Mă simt de la o vreme un picuț cam neputincioasă – poftă de mâncare nu mai am, de somn ce să mai zic?! 😳

Așa că nu mă dojeni degeaba, că nu-mi e de folos… Am nevoie musai de o mână de ajutor! Adună tu din vreme niște Chef de muncă (de-aia cu spirit de răspundere) și fă provizie serioasă de Zâmbete! Apoi aruncă și tu o privire în jur, analizează și dă pachetele cui trebuie. Te rog frumos, frumos de tot! Că poate așa o scot la capăt rezonabil. Ar fi cel mai de suflet dar pe care mi l-ai putea face! 🙂

Acum trebuie să închei, că iar mă prinde crucea nopții scriind… 😳

Cu drag,

Bursucel 🙂

Sine qua non

Mdea.. Devine pe zi ce trece laitmotiv cuvântul ăsta. Și tic verbal…

Am devenit dintr-o dată prea zgârcită parcă – păstrez cuvintele sub cheie mai abidir decât e păzit Aurul Trezoreriei. Dau doar din cap. Probabil și ăsta va deveni tot un tic dacă nu mă opresc la vreme. Nu mi-i dragă deloc perspectiva mea cea muțească – nici nu mă caracterizează, nici nu mă face să mă simt mai înțeleaptă. Mă deranjează zimții fermoarului tras regulamentar peste gură, dar nici perspectiva unui Moise al II-lea nu mă încântă…

Mdea… De ceva zile refuz să scriu, refuz să explic, refuz să…

Dacă mi-aș cesiona gândurile aș primi pe ele doar o clătinare de cap probabil. Prea puțin, altădată aș fi căpătat cu siguranță un potop de cuvinte din care aș fi avut ce alege. Sau culege poate… Ar fi ieșit o minunăție de polemică, numai bună pentru sarea și piperul unei cafele. Și uite-mă că zâmbesc la gândul ăsta – ultima replică mi-ar fi rămas mie pe post de trofeu…

Mdea… Mi-e dor de un schimb de idei… sau nu, mai bine ascult în liniște gândurile…

Timpul și-a cam spus cuvântul printre dinții tociți de scrâșnete forțate. Încă puțin și colții i se transformă-n câlți de cânepă… Mă amuză înverșunarea cu care se încăpățânează să mimeze mușcătura. Clatin și eu din cap a nedumerire și mă întreb zâmbind dacă și-o fi pierdut oglinda… Sau o fi spart-o-n mici fărâme, așa cum simt eu nevoia să-l sparg pe mdea ăsta?

Sau… Dacă-ți cesionez zimții aurii ai fermoarului, te prinzi să-i transformi în zâmbet? Ar fi singura soluție de parafare a Contractului cu Aburii de Cafea. Necesară și suficientă … 🙂

Jurnalul unei femei simple – 5

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Pentru astăzi 19.10.2013 ora 02:15

Afară … e hărmălaie – au vecinii limbarniță și chicotesc de zor. E chiar plăcut, se pare! 😉

Mă gândesc … daaa, mereu mă gândesc! Gurile rele spun că prea mult! Mai nou mă gândesc că poate gânditul ăsta în exces dăunează… 😐

Din locurile de unde învățăm … din prostiile altora, asta dacă ne batem un picuț căpșorul… ➡

Sunt recunoscătoare pentru … zâmbet azi. Cred că din cauza lui mă-ndrăgește lumea. 🙂

Din bucătărie … ei, dacă scriam ieri, povesteam de pastele cu ton… azi e doar tăcere. 😳

Cu ce sunt îmbrăcată … tot în pijamalele-alea de tura trecută… Eee, data viitoare promit să îmbrac una din rochiile office de mi le-a adus tot fiică-mea! Hmmm, până la urmă contează au ba zicerea Nu haina face pe om ?! 😕

Citesc … minunata documentație contabilicească, restul e istorie – și-mi mai citește fiică-mea din Drept Civil Acum mă bușește râsul la gândul că mi se citesc drepturile! 😆

Ceea ce aștept (sper) … Liniște și Timp pentru mine. Mai nou am auzit că cer prea mult. Lumea asta… 🙄

Ce mai meșteresc … nimic… nimic era valabil pentru ora 22 și-un pic… La ora asta pot să spun că am făcut și eu ceva util – slavă Domnului! – husa pentru scaunul de birou și cea pentru pernuța pe care stau acum. Măcar așa să fiu la înălțime, deh! 💡

Ascult … radio swiss pop. La muncă deja l-am implementat, detronând radio romantic, fără comentarii din partea colegelor. Acasă se schimbă povestea și mi-am luat căștile. He he… acum rulează Time after time… 🙂

Unul dintre lucrurile mele preferate … să-mi beau Cafeaua în liniște dimineața, privind Verdele. 😎

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … mâine azi onorez biroul cu prezența iar… în rest, urmez sfatul doctorului 😉, pe principiul Niciodată nu se știe de unde sare iepurele ❗

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Rod Stewart numai ce mi-a cântat She makes me happy și mi-am zis că nu se face să vă las fără urare – deci…

Să vă aducă ziua asta lângă persoana care vă face să zâmbiți! 🙂

Mezalianță?!

( … analiză în regim de urgență… 😉 )

Tocmai ce mi-am terminat de scris Raportul de activitate – o chestie despre care nu m-am sfiit să nu spun că e cumva inutilă și cronofagă. Dar am făcut un efort în seara asta, fix cât să-mi confirm teoria.

Ei, și dacă e așa, am decis că e cazul să-mi ițesc căpșorul dintre hârtii și să-mi plimb în continuare degețelele pe taste, de data asta pentru mine. Între timp am pus iar ouăle la fiert – nu-i de ridicat sprânceana, că de-aia m-am pus pe scris – de data asta le acord atenția cuvenită, așa că stau cu ochii pe ceas de-aici. 😉

Raportul ăsta ziceam că-l scriu benevol, fără să mă împingă nimic de la spate… e doar impulsul de a-mi analiza starea – poate așa m-oi urni să fac un ceva și pentru mine, că prea nu mai am vreme de nimic. Mă bușește râsul, zău, numai la gândul că mă simt ca prinsă într-o relație pe care nu prea mi-o mai vreau. E ca atunci când persoana de lângă tine nu-ți mai inspiră decât dorul de ducă. Cât mai departe, să poți respira în voie. Să nu te mai agaseze nici cu prezența-i și nici cu pretenții obscure… Să-nchizi ușa pe dinafară, să tragi aer în piept, să privești în jur, să zâmbești și să-ți zici Măi, viața asta poate fi chiar frumoasă când îți iei deciziile corecte! 🙂

Ok! Încă nu pot s-o fac, nu? Că ar semăna cu fuga de la locul angajamentului. Vorbeam azi la telefon cu amicul meu cel de la Piatra-Neamț și recunoșteam franc că nu mi-e bine. Am spus-o pe un ton egal, de m-a mirat și pe mine, nu doar pe el. Și mai spuneam că dacă aș pleca ar fi un picuț dovadă de lașitate. La o adică am văzut la ce mă înham și-am zis Da! însoțirii. Doar că din provocare s-a cam transformat în mezalianță cu acte în regulă. Și cu restricțiile pe care un partener urâcios și egoist ți le poate impune… Acordă-mi atenție! Acordă-mi timp! Acordă-mi exclusivitate! Acordă-mi… acordă-mi!!!! 👿

Și-am acordat, zău! I-am zis chiar și fiică-mii duminică seara Pentru cine te chinui tu, Ale, să-mi faci buclele? Că mă primesc ăștia la muncă și nedichisită… Și ghici cine și-a plimbat luni minunăție de bucle pe sub nasul Muncii până pe la 21,00? Recunosc, n-a trecut nebăgat în seamă efortul fie-mii, dar nici hârtiile n-au simțit nevoia să se împuțineze într-atât încât să plec la o oră decentă de lângă ele. Sau o fi dovadă de iubire, mai știi?! 🙄

Îmi mai acord un răgaz de-o lună, c-ar fi păcat să las neterminat ce-am început, Bursucel nerăbdător… Știu că ți-i dor de sărit garduri prin curțile virtuale. Promit să-mi fac vreme să-ți aranjez și blogroll-ul, să bați cărările mai ușor, poate așa o să fii mai fericit… O lună cer și de va merge treaba tot așa, promit să divorțez în regim de urgență. Dragoste cu de-a sila nu se face…

De nu m-oi ține de cuvânt, să rămân fără zâmbet!

🙂 Doina 🙂