Arhive etichetă: toleranță

Spovedanie

( … desființând Politica Struțului… )

În aparență, de când mă știu mi-s plină de prieteni… așa-și zic ei, aceia care se lipesc de mine ca timbrul de plic când au numai ei știu ce motive. Iar eu – Bursucel Credul – le iau intențiile de bune, deh! Îmi zic că oamenii buni atrag prieteni… Până să mă lămuresc de intenții durează ceva timp, apoi… Apoi mă întristez și ripostez în felul meu, cu un Ignore – asta înseamnând să refuz împărțitul cafelei cu persoana în cauză și orice altfel de contact. Închid robinetul de zâmbete și gata!

Cea mai tristă poveste de prietenie eșuată s-a consumat la sfârșitul verii lui 2006.  Anul ăla a fost cumva nefast pentru bursucei, pare-se. Nu pică bine un N-am fost prietene, m-am folosit de tine 14 ani… a fost mai mult decât un bolovan trântit fix în creștetul capului. În amiaza aia de duminică mi s-au derulat 14 ani în care am ignorat eticheta care-i era pusă de alții în doar câteva secunde. Timp în care mi-am plimbat privirea de la paharul de bere pe care-l avea pe masă până la fața ei… Mi-am zis că omul la băutură spune adevărul, mi-am luat fata mai mult cu forța de acolo și mi-am promis să rup orice contact cu ființa aia pe care o compătimisem și susținusem ani la rând. I-am găsit scuza comportamentului în invidie, trebuia cumva să-mi explic motivația faptelor…

A doua zi a avut tupeul să mă viziteze – atunci îmi amintesc că am făcut cafeaua și i-am servit roadele gestului ei. I-am spus Am făcut cafea, dar nu îți dau pentru că nu meriți! Poate sună urât, dar a fost singurul mod în care i-am arătat că nu mai e binevenită în preajma mea. N-am rupt relațiile decât cu ea – copiii sau soțul ei n-aveau nicio vină. În fond, caracterul nu-l împarți cu nimeni, îți aparține strict… Sunt încăpățânată, recunosc! Nu m-am lăsat înduplecată nici de pledoariile soră-mii, nici de ale altcuiva. Am cerut doar să nu fiu obligată să mă aflu în aceeași încăpere cu ea. Nu din răutate, ci din dorința de a nu fi pusă în situația jenantă de a da nas în nas cu eșecul – nu e plăcut pentru mine să realizez că discernământul alegerii oamenilor de lângă mine mi-a funcționat la parametri jalnici.

În ăștia șapte ani trecuți am mai avut vești despre ea. Nu pentru că mi le doream, ci pentru că involuntar mai apărea în discuții. Rămăsese de referință povestea și singura-mi reacție era Îmi pare rău să aud asta! și-un zâmbet amar. Spun drept că nu m-au încălzit nici susținerea pe care mi-au arătat-o rudele ei apropiate, nici oprobiul la adresa ei. La ce bune toate astea? Nu reparau nimic din cele întâmplate…

Se zice că promisiunea ține șapte ani… iar eu îmi respect promisiunile. Și-n vara asta m-am prostit iar – am acceptat părerile ei de rău și motivația Eh, eram tânără și fără minte… Și-am reluat cumva legătura, dar nu știu prin ce resort am luat în calcul lupu-și schimbă părul… Probabil unde Doamne-Doamne îmi mai poartă de grijă când nu e ocupat cu alte probleme cerești de mai mare importanță.

Și-n numele prieteniei nou înnodate s-a oferit să îi poarte de grijă lui Otto – câinele fiică-mii… Aflase ea că mă dădeam de ceasul morții să îi găsesc un loc primitor și-un suflet bun care să-i aline dorul de Ale. Merge vestea ca vântul… Am oscilat în a-i accepta propunerea, recunosc, dar într-un final am acceptat… Poate și pentru că a știut să-și joace cartea frumos și să pună accent pe toleranță și încredere, cu două propoziții, în care a inclus Formula Magică –  Acordă-mi șansa asta, te rog frumos! E singura dovadă a prieteniei acceptate!

Deseori un acord te poate pune în dificultate – și Da-ul meu cam asta mi-a adus. Nu știu ce a sperat cu gestul ei… cert e că Otto acum e altundeva, într-o familie cu doi copii frumoși, care sper că-i vor aduce fiorosului bucurie. Și-i vor compensa poate lipsa Alexandrei. Sper că-i va fi bine… îmi doresc tare mult asta! Fiindcă are un fond tare bunuț chinezul ăsta… 🙂

Mie, în schimb, nu mi-e bine deloc. Am sufletul împovărat de nevoia de a înțelege motivele care au împins-o să-și dea în petec iar. Pentru că nu pricep ce te poate împinge să spui ceva ceea ce nu crezi? Ce te poate împinge să fii duplicitar? Ce satisfacție ai? De ce e musai să vrei să fii încurcă-lume? Ce obții? La ce bune toate astea?

Lui X

Bună dimineața! … repetat de nu mai știu câte ori până la intrarea în birou… politețe amestecată cu speranța că e o nouă zi, poate mai frumoasă, poate cu mai mult soare, poate cu mai mult entuziasm…

Bună dimineața și ție!

Azi trebuie să ajungem la un acord. Uite… degeaba încerci să arăți că ești frumos, bun și generos dacă e doar o proiectare a exteriorului. Mă așteptam să văd că asta vine și din interior, dar n-a fost să fie. Nu te ajuți nici pe tine și nici pe mine dacă găsești de cuviință să fii aspru și să pui etichete. Nu te ajută să pui la colț o persoană. Mai ales dacă n-ai avut vreodată tangențe de nici o natură cu ea. Nu te-a afectat pe tine cu nimic și nu văd rostul. Dacă încerci să îmi cânți în strună și să denigrezi gratuit nu câștigi nimic… Nu mergem pe principiul mângâie câinele să te placă doamna!

Toleranță 0… și cu medierea cea mult trâmbițată cum rămâne? Spuneai așa O persoanâ neutră din punct de vedere sentimental vede lucrurile mult mai clar decât una implicată. Detașarea elimină subiectivismul și eliberează gândirea de balastul generat de el. Ăsta e rolul mediatorului – acea persoană din exterior, care poate vedea lucrurile mult mai clar, grație neimplicării. Ai pierdut detașarea pe drum? I-a luat locul implicarea inutilă? Sau e doar un alt joc? Gândește la asta și apoi vei vedea că nu-și aveau rostul…

Poți fi mai bun, e suficient doar să fii tolerant!

mar