Arhive etichetă: Tulcea

Jurnal cu Obiceiuri

Old habits die hard… Așa mi-am spus mai devreme, în timp ce o așteptam pe fiică-mea să se întoarcă din plimbarea cu rolele. Din instinct aruncasem o privire către ceas și mi-am reprimat impulsul de a o întreba ușor ironic dacă nu-i prea de dimineață ieșirea asta. Era un pic trecut de 0,00… Apoi am zâmbit – la cei 23 de ani (fără câteva zile! ar adăuga ea – cu siguranță…  – de-ar da cu ochii de pasajul ăsta)  nu prea se mai face să îi țin contul fiică-mii. E majoră, știe de prea multă vreme ce se face și ce nu. Mi-a plăcut să mi-o știu cu personalitate din prima clipă de cum am aflat de existența ei și așa mi-a fost încă din primele zile. Mai repede aș spune că eu mi-s dependentă de ea – mie îmi tresare inima la fiecare întârziere a ei, pe mine mă sperie fiecare încruntare a ei… și tot pe mine mă dojenește de cele mai multe ori, de parcă pozițiile ne-ar fi complet diferite… Trec peste, c-altminteri ar trebui să recunosc evidența – uneori îmi pare că gândește mai matur chiar decât mine. Parcă o dată m-a făcut să mă simt cumva încurcată și cam aiurea?! Mdea… chestia asta ar trebui să fi rămas la categoria strict secretdon't tell anyone

Pe de altă parte totuși m-a bucurat ieșirea ei – măcar nu mi-o mai închipuiam bombănindu-mă de pe canapeaua din sufragerie. La drept vorbind, orice cârcoteală îi era perfect îndreptățită… s-ar fi cuvenit să nu stau în fața situațiilor de care numai ce am scăpat. Din nou cu creionul în mână, din nou bife… Ca pe vremuri m-a prins prima oră de după miezul nopții cu listările în față. Biroul ăsta al meu era obișnuit cu așa ceva și-mi pare mie că îi era dor de foșnetul hârtiilor, de alunecarea fermă a bifelor, de semnele de exclamare sau întrebare pe care le conturam uneori când dădeam de vreo gărgăriță ce-și cerea imperios verificarea ulterioară. O tempora… Mi-am delectat până și scaunul cu vechiul exercițiu ce puncta finalizarea supliciului… Îmi spun că probabil sunt în spiritul camerei ăsteia și obiceiul destinderii spatelui, și privirea involuntară aruncată amintirilor înrămate sau sitei de la geam. Partea cu fereastra o viza pe Puff – mâța mea cea zăpăcită, care se încăpățâna mai repede să zgârie sita decât să-mi anunțe cu un mieunat întoarcerea din secretoasele-i plimbări… daydreaming

S-a amuzat fiică-mea pe seama mea la întoarcere mai devreme. Ba chiar mi-a spus zâmbind că ar fi fost indicat să o sun să îi spun că o aștept. Sau că îmi fac griji… Uită poate, ca mai întotdeauna, că nu mi-ar plăcea nici să o stingheresc, nici să îi stric bucuria plimbării. Uită că mi-a rămas totuși în reflex să-i aștept întoarcerea cu ochii pe ceas. Și că e împământenit pragul orei 2,00. Cu plus/minus sfertul academic. De el depindea următoarea ieșire doar. Mai haios e că acum întotdeauna bate sub minus și ne prinde ora 2,00 sporovăind verzi și uscate… Și azi – ca și în alte dăți – povestea s-a încheiat cu un Încearcă și tu să dormi! zis de fii-mea. Plus răsfățul primit de obrazul stâng… kiss

Nesomn… Conștiința asta a mea îmi dă mereu de furcă! Acum îmi bate obrazul că am venit pentru una și am făcut alta. Tiparul ăsta s-a extins inclusiv în ceea ce privește blogul. Intrasem doar să verific praful de pe-aici. Următorul pas era suta de metri garduri prin curțile altora. Rămâne pe mai târziu dialogul, după trezire eventual… așa cum pe data viitoare rămâne plimbarea extinsă prin Tulcea pe care mi-o promisesem încă dinainte de a porni pe drumul spre acasă. În așteptare rămân și pozele pe care-mi spuneam că le voi face de data asta. Lăudasem orașul ăsta mic și liniștit – imaginile se voiau a fi dovada grăitoare a faptului că nu denaturez realitatea sub nicio formă. E drept că aș mai avea o zi la dispoziție, dar nu pot miza pe asta. Obiceiul spune că mereu apare ceva neprevăzut și-mi dă programul peste cap. Așa că onorez promisiunea cu un ceva de augustwinking

Revăzând pozele astea mi-am amintit de momentul în care am surprins imaginile. Prinsă de febra revenirii și atentă doar la peisaj. Absentă în a-i observa pe cei din jur, am răspuns cu întârziere salutului insistent cu care m-a întâmpinat o mai veche cunoștință. Pedeapsă mi-a fost atunci timpul acordat preț de o cafea pe terasa Pieței Civice. Probabil cafeaua va căpăta în curând atributul scuzelor pentru întârzierea răspunsului… happy

Ar putea cineva să nu accepte asemenea scuze?! coffee big hug

Din mers

Priveam mai devreme stropii uriași de ploaie ce invadau caldarâmul. Am savurat din dreptul ferestrei preț de minute bune aerul curat, cu iz de iarbă proaspăt tăiată. Plăcut… 🙂

Peste zi mă copleșise căldura. Mi-am amintit că-mi trebuia un nimic și am tras o fugă la Flora. De fapt… nimicul completa un ceva. Sandalele. Se impunea exersarea (din nou) a mersului pe tocuri. Afară, că în casă deja mă obișnuisem cu ele – le-am încălțat la prima oră și am persistat în bucuria asta până pe la 15,00. Atunci am intrat în panică. La 16,00 se cam închid standurile din Flora și nu mai era de stat. Așa că am ieșit în graba mare ca o floare! 😆

Nu mai detaliez, dar e de reținut că ăsta poate fi unul din motivele ploii. Asta dacă e să dau crezare ăluia de-njura de zor mai devreme. L-am auzit prin fereastră bodogănind ‘Tu-i mă-sa cui n-a avut de lucru să-ntoarcă mersul lucrurilor cu cine știe ce!!! 👿

Oțărât rău omu’… Într-atât încât mi-am coborât involuntar privirea spre sandalele pe care încă le port  și să privesc apoi cumva bagajul pe care mi-l încropesc pentru mâine. Hotărât lucru – nu pot să fac chiar nimic normal fără să marcheze evenimentu’ vigilenta Natură?! 😕

M-am uitat la bietul om murat și m-a cuprins o jale… de pisoi necăjit rău, rău de tot! Cam așa…

dai pup sau mor

Apoi m-a bușit râsul… poa’ să și ningă, eu la Tulcea tot plec mâine! 😆

Later Edit Alt Motiv– 21:41

Pfiuu, văd că am bătut câmpii pentru a cincisuta oară… 😯

Acum, de s-o porni vijelie, cu tsunami și alte cele, n-am ce vă face. Sincer, nu-mi dau nici eu seama de unde s-au adunat 500. Nu le-am programat… au venit de la sine… 🙂

Bun îi vinul…

Urmează Mare Petrecere azi, nu?! Flori, prieteni, baloane, carusel, mașinuțe, îmbulzeală pe faleză, brățări fluorescente, popcorn, mici, bere ( 😳 iar bere??? :mrgreen:) – haos într-un cuvânt! Ei, dacă eram la Tulcea știu că mă trezeam cu un telefon din partea Ramonei, cu îndemnul aparent fără drept la replică Hai, fată! Ce faci, aștepți invitație specială să vii?! 😀

Uite că de data asta nu vin, fată! Fac o plimbare prin Bucureștiul de odinioară… M-a tras deoparte Maria Tănase și m-a convins să gust puțin – adio, bere! că bun îi vinul ghiurghiuliu! 😉

Promit să nu mi se urce la cap vinișorul… o să beau cu măsură – să nu mi se împleticească limba, că-i rost de urat numai de bine celor patronați de Sfânta Marie! Să vă fie ziua asta Specială! 🙂 🙂 🙂

NeFastul

(Trăiască berea! – așa zic unii… 🙄 )

Motto: Cum? O adevărată lady nu bea bere?

Azi Ieri îmi propusesem altceva. Să ies la o plimbare până-n Drumul Taberei – prilej de onorare a promisiunii făcută mătușă-mii, apoi să umblu în voie prin curțile altora la întoarcerea acasă. Plan eșuat, firește, altminteri cum s-ar mai persifla socoteala de-acasă?! 😀

În fine, gând de scris n-aveam, că asta presupune un minim de concentrare, dram pe care-l fărâmițează obsesivul “până mai e vară…”. Doar că din click în click  am dat peste două întrebări succesive, care-au scos la suprafață un ceva ce-mi spuneam eu că e bine îngropat și-acoperit cu bălării uriașe. La vremea respectivă și-a avut așa o importanță evenimentul, încât ani buni doar la simpla pomenire a numelui lui mă-mbujoram de rușine și necaz! 😳

Hai, că-i prescrisă trebușoara asta, de vreme ce m-a bușit râsul la amintirea ei! Unde mai pui c-am pomenit cu seninătate într-un comentariu despre rușinea pățită și-aș fi scris acolo, dar aș fi stricat poate cu ale mele cuvinte postarea aceea frumoasă… Apoi, lasă să mă fac de poveste la mine acasă, măcar aici s-o găsi careva să mi-o spună de la obraz Bre, ai făcut-o de oaie! :mrgreen:

Ce mai tura-vura… Nefastul eveniment are și un nume – Festivalul Berii! 👿

Dar să nu grăbesc șirul poveștii – înainte de toate stă Prologul:

Demuuuult, tare demult, la 16 ani distanță de timpul nostru, era o fată tânără, frumoasă și deșteaptă (nu ridicați sprânceana – chiar exista! :razz:), care venea și devreme acasă. Fata asta, de aparținea tagmei mânuitorilor de cifrecunoscuse în prima lună ce-a urmat lui Gustar un flăcău deștept, frumos și cuminte, care era din altă castă, teoretic vrăjmașă, cea a verificatorilor de cifre. Băiatul era așa de bun la suflet, încât o convinsese că merită să-i fie alături. Trecuse el prin multe încercări și pe toate le biruise. Una singură fusese omisă – nu-l îmbiase cu licori din cele de dau stări de ebrietate – dar fetei deja îi era drag băiatul și asta era îndeajuns. Fata aceea eram eu, v-ați prins, nu? Cum altfel? 🙄

Povestea în sine începe abia la doi ani distanță de Prolog, într-o caldă seară de vară – seara zilei cea cu 3 ceasuri rele – când prietenul meu a ajuns acasă purtat pe cele 7 cărări ce însoțesc starea de euforie bahică. Era pentru prima dată când îl vedeam așa și i-aș fi spus vreo două, dar știam că-i inutil. Așa că am așteptat răbdătoare până a doua zi. A fost cea mai lungă noapte și cea mai lungă zi! Că nu se făcea să-l trimit la muncă muștruluit… Știu că i-am expus atunci motivele pentru care eram supărată. Și mai știu că nu-i picase deloc bine. L-am înțeles că de vină era al lui coleg, inspectorul O., pentru care sticla era cel mai drag lucru de pe lume, dar l-am rugat să o lase mai ușor cu mostra de colegialitate servită cu o zi în urmă. Și-au curs zilele apoi în pace… 🙂

Până vineri. Când pe nepusă masă m-am trezit la birou cu băieții. Hotărâseră ei că e vremea să ieșim laolaltă cu toată tulcimea în centru, că era eveniment doar! Nici atunci n-aveam la suflet îmbulzeala, dar am avut cu cine mă-nțelege? Hai și hai! Și-am mers… 😐

Știau ei de ce insistau – de nu ajungeai la vreme, n-aveai loc la masă. Au unit băieții 3 mese, de ziceai că suntem la nuntă la țară, nu alta! Asta țin minte că m-a amuzat. Preșuri pe lavițe mai lipseau! Că Festivalul cel cu beleaua începuse cu muzică populară… Mai țin minte că am spus clar Eu nu beau fără să mănânc ceva! Mi-e foame! și-au purces tot băieții după ceva de-ale gurii. Cineva a zis Măi, berea-i hrănitoare, până vin băieții cu micii poți gusta un pic! Hai noroc! M-am codit eu la-nceput, dar părea că știe omul ce zice. Apoi, mai băusem eu bere și nu se compara la tărie cu vinul. Fetele au aprobat și ele, în semn de supremă cunoaștere! Și din noroc în noroc, s-a dus prima halbă ca unsă! Era rece și bunăăă, pe cuvânt! 😎 Care cum venea la masă simțea nevoia să facă o mică cinste. Și fiecare avea altă preferință! Ba fiecare zicea că berea lui îi mai bună, iar în semn de prietenie dădea câte un rând. Gustă! Gustă! Gustă! Silva, Tuborg,  Stela Artois… Când au venit micii, mai că mi-a venit să plâng de bucurie! Apoi de necaz! Erau necopți! 😥 S-au sacrificat și mi i-au dat pe cei mai înnegriți, e drept! Acum mergea berea mai bine! Și nu știu cum se făcuse, dar se-ngrămădiseră în fața mea iar vreo 3 sau 4 sticle verzi de bere. Cred că erau Tuborg, că Efes Pilsener băusem din sticlă maro… Cel mai ciudat lucru era Setea! Și cel mai enervant era că trebuia să țin ritmul ei. Se înnoptase deja, vedeam bine beculețele cele colorate de luminau terasa uriașă și fețele vesele din jurul meu. Probabil și-a mea față era tot veselă… eram înconjurată de-o mare de dragoste care mă legăna, mă legăna, mă legăna… apoi s-a oprit curentul… altminteri cum aș putea explica bezna în care alunecasem brusc? 😯

M-am trezit a doua zi dimineață cu o durere teribilă de cap! Ba de dovleac – că-l simțeam clar disproporționat – în loc de cap aveam un dovleac de plumb! Eram deja acasă, în patul nostru, schimbată regulamentar în bluza de pijama cea muuult prea încăpătoare a Lui mea. Fusese cândva a Lui… Neputinței mele de a-mi aminti cum naiba am ajuns de pe lavița ceea direct în pat îi lua locul jena și dorința de-a găsi un loc cât mai ascuns de ochii lumii în care să-mi depăn restul zilelor. Câte-oi mai avea! – așa am gândit atunci… Am privit alături și am realizat că El deja se trezise… Am închis ochii când clanța ușii mi-a dat de știre că va intra Cineva în cameră! Realizam că o făcusem lată și că toată lumea știe asta! Doamneee, ce rușine mi-era! N-am rezistat s-o fac pe frumoasa adormită, mirosea așa de frumos cafeaua… am mijit ochii și am privit locul pe care așezase tava – două cești de cafea și-o pastilă! E aspirină, țușcă, o să-și prindă bine! mi-a zis El. Merg apoi să iau o bere, e bună pentru dres… L-am privit buimacă – îmi zâmbea! Stomacul mi se făcuse ghem la auzul cuvântului bere. Nuuu, nu mai vreau bere!!!! a fost convingător.

Așteptam resemnată muștruluiala, o meritam din plin – așa gândeam. Cine știe câte se-ntâmplaseră după scurt-circuitul de produsese pana de curent?! Într-un târziu, intuind întrebarea-mi mută, mi-a zis. Mă comportasem bine, nu supărasem pe nimeni… părea dubioasă treaba. Nimic-nimic???? 😕 Aaaa, mai fusese un episod. Neinteresant. Al cărui protagoniști eram eu și un prieten de-al nostru tare drag. Într-atât de tare, încât trebuia să-mi manifest cumva dragul și îngrijorarea față de starea-i. Și cu o nețărmurită prietenie cică l-aș fi ciufulit și luat la întrebări, legate de absența unei ființe sensibile și minunate ce ziceam eu că-i lipsea! 😯 Chiar așa am făcut??? Chiar așa! Ufff, asta nu mi-a sunat a bine! 😳

Sfărșitul era de prevăzut. Luni la rând n-am mai băut bere! La piață ocoleam rafturile cu pricina, mi se întorcea stomacul pe dos când auzeam rostit cuvântul, iar sticlele verzi, chiar și goale, erau obiecte de tortură… Apoi timpul le-a rezolvat pe toate! Mi-am revenit cumva, dar mi-am promis că nu va mai exista următorul Festival al Berii. 😀

Epilogul ar mai fi… Un an mai târziu, fata prinsese drag de-o melodie și-o cânta de-ai fi zis că nici usturoi nu mâncase… Daa, cânta fata asta Trăiască berea! cât o ținea gura și muzica ălora de la Spitalul de urgență cam așa… 😛

Eeei, m-a prins dimineața scriind… mai că-mi vine să vă-ntreb Ce ziceți, merit o bere pentru asta? 😳

Sau mai bine las întrebarea în aer și spun cuminte

Să vă fie Lunea asta veselă și-aducătoare de bucurii! 🙂

De dor…

Am sperat că Apa o să-mi șteargă Dorul cuibărit în pori… Se pripășise așa, într-o doară, iscat de câteva imagini trimise cu drag de Cineva de-Acasă. Același Cineva care-mi spusese că

În pribegie ajungi să duci dorul și pietrei de care te-ai împiedicat odată, demult, pe meleagurile-ți natale

N-am vrut să cred atunci…

Florile… Florile mereu m-au făcut să zâmbesc – fiecare floare primită, aievea sau doar virtual, am privit-o ca pe un gând frumos materializat într-un gest. Și de fiecare dată am spus Mulțumesc! cu licăriri de perle în priviri…

Fotografiați în față la Jean Bart Tulcea…

Atât mi-a scris, nimic mai mult… apoi au sosit ele – Florile stropite cu praf de dor.

Această prezentare necesită JavaScript.

Știu, fiecare Întoarce-te acasă! e spus din inimă… Rostit sau doar trimis muțește pe calea gândului, îndemnul ăsta mă face uneori să vreau să mă întorc din drum – mă răscolesc amintirile locurilor atât de dragi acum, pe cât de bine știute erau atunci când am decis să plec. Zâmbesc trist fără să vreau și-mi spun

E firesc să mă cuprindă nostalgiile și să mă zăpăcească asemeni unui amețitor Joc al Ielelor…

… de n-aș simți așa, n-aș avea Suflet!