Arhive etichetă: vis

(I)Logic

Ce fantasmă ți-ar putea stăpâni bruma de minte și te-ar îndemna să uiți că tot ceea ce cuiva îi priește ție îți prisosește? Doar din dragul de a savura momentul în care conștientizezi că ai mai încălcat o regulă? Doar din nevoia de a-ți contempla pseudo-zâmbetul de satisfacție?

De ce? De ce-ai alege să furi crâmpeie de vise? Personalizate fiind, nu te-ar îmbrăca nicicum. Ai realiza că o mânecă ți-e prea scurtă… că gulerul te cam strânge… Probabil cel puțin un nasture s-ar desprinde și s-ar rostogoli în cel mai îndepărtat ungher. Poate sub divan. Tu n-ai putea încape acolo să-l recuperezi, nu? Ce te-ai face atunci?!

Ai reconstrui fiecare fărâmă de vis bucată cu bucată și-apoi, într-o primă fază, ți-ai privi admirativ în oglindă opera? Vei constata probabil în secunda imediat următoare că te afli în mijlocul unuia din visele tale, vis pastelat în alte culori, poate nu tocmai pe gustul tău. Cum ai reacționa? Ți-ai schimba gusturile sau ai arunca pur și simplu visul la gunoi?

Nu ți s-ar iți în minte instant cuvântul irosire? Timp… răbdare… culori…

Dacă ți s-ar pune în palmă una din comorile oarecare probabil ai refuza-o cu o politețe exagerată, amintind că aproape nimic nu îți lipsește. Și-atunci… De ce-ai alege să furi crâmpeie de vise? Doar pentru a-ți prepara din vreme în vreme cafeaua cu apă de mare?

Uite…  Poți presăra la nevoie picul de nisip și-o poți servi eventual direct din scoică. Picătură cu picătură. Poate așa-ți vei aminti într-un final cine este adevăratul dușman al binelui…

Bonus

Temă pentru acasă

[…]

Să nu-mi repeți din nou – nu sunt uitucă

și nici memoria nu mi-e pe ducă…

De fiecare dată-mi zici

că și pisici,

și câinii cei cu pedigree

și pasărea colibri

au vise colorate-n gri…

Nu-i cârcoteală, e-ntrebare –

de ce, de-mi zici că-i binecuvântare

și evadare-n Paradis,

în vis

fiece Floare

e văduvită de culoare?

Vis.

P.S.

E de-nțeles…

Văd bine

că iar nu ai răspuns la tine…

N-ar fi întâia dată… Lasă,

rămâne temă pentru-acasă!

Uite…

N-aș ști să-ți spun de ce de la o vreme

din gândurile-ți zece numărate

cinci au miros de ploaie rece,

iar alte cinci au  iz de dor ce nu mai trece.

E poate-un rest de… simplă paritate.

Și știi… n-aș vrea să pot să-ți dau dreptate

și să te las în voie să-ți jelești

acele-o sută unu visuri spulberate

fiindcă, sincer,  mi-este peste poate.

Așa că-ți spun Te amăgești

când crezi că sunt pierdute toate.

Mai bine dă-i întâietate

unui alt vis și-nvață să-i zâmbești…

Nisip în ochi

În multe rânduri încăpățânarea mea de catâr (ploconită de Mama Natură laolaltă cu alte cusururi d'oh) mi-a pus bețe-n roate și m-a târât prin fel de fel de buclucuri din care am ieșit mai mult sau mai puțin șifonată. Mi-am îndreptat cutele cum am știut mai bine, am trecut peste cum am putut și mi-am asumat rezultatele trăsăturii parte definitorii, că altă șansă nici n-aveam! Nu fără regrete, zic drept, dar asta conteză mai puțin atunci când doar iei act de o evidență și nu faci nimic-nimic în sensul remedierii…

Așa am pățit cu permisul auto, ăl pe care m-am încăpățânat să nu-l posed. Motive am găsit pentru Nu-mi trebuie! de fiecare dată când mi s-a insinuat sau am fost îndemnată de-a dreptul explicit să mi-l doresc… Nu mai număr ocaziile, că le-am pierdut șirul și nici măcar plasarea mea pe locul șoferului cu mânuțele pe volan (probabil în ideea de a-mi inocula microbul dragului de condus confused) n-a dat roade. Să mai spun că la un moment dat am avut un coleg care era profesor de legislație la o Școală auto, chestie care din start mi-ar fi retezat orice intenție de absență de la cursuri? La ce bun, că nici asta n-a fost de folos?!

În fine… preambulul fiind făcut, vă puteți acum imagina uimirea mea când am aflat că minunăția aia de Maserati Alb fusese parcată regulamentar chiar de mine în curtea Service-ului. Mi-am înghițit parte din comentarii, de-am adunat ditamai nodul în gât când am scos la îndemn din buzunarul de la piept bucata de plastic cu pretenție de permis auto. Hai, că n-are cum să fie al meu! s-a spart în bucăți mici-fărâme din cauza a două chestii – poza era a mea și CNP-ul corect pe deasupra! surprise

Mdea… se strânsese lumea roată în jurul mașinii și mă priveau care mai de care cu fel de fel de zâmbete. Stânjenitor, nu? Dar – colac peste pupăză! – cel mai bizar zâmbea Instructorul. Pe ecusonul lui scria Carlo. L-am catalogat drept vampir după caninii un picuț cam lungi (brrr!) și tona de informații pe care mi-o turna în urechi. Mă tooot învârtea printre fel de fel de termeni – chinezisme curate pentru mine, clar! – și-mi povestea de bujii, bucșe, căblăraie, pistoane, cilindri… Mi-am tras sufletul abia când m-a rugat să-mi las pletele libere și să-i împrumut ariciul de păr – ajunsesem la capitolul greutate și-mi spunea că-i interzis să duc mașina pe plajă! Păi… Nici un Păi! Uite clar urme de nisip! Te-au văzut toți cei de-aici cum ai parcat chiar lângă digul de la Hotel Parc! Mașina asta e capricioasă ca și tine, Bursucelule, iar eu nu mi-aș forța norocul cu ea pe nisip!

Toți clătinau din cap a aprobare, numai mie nu-mi venea a crede… Ei, asta-i prea de tot! Visez, asta trebuie să fie…

Visezi? Ia-ți înapoi ariciul de păr, că-ți udă marea părul și-ți strică buclele! Nu sta prea mult în apă, că acuș apune soarele și răcești! Mai mult n-am mai auzit din cauza zgomotului de valuri și-a unei sirene parcă de vapor. Din depărtare am mai deslușit un Ia-ți permisul, fatăăăă, că eu trebuie să plec! Și-am întins mâna în așteptarea lui…

… probabil mi-a amorțit mâna în așteptare. Ăsta a fost primul rezultat al evaluării. Și probabil să fi intrat în pat direct din mare, că doar nu m-or fi trecut toate apele prin somn. Oi fi stat prea mult în apă, ignorând îndemnul Instructorului, că în loc de bună dimineața! am scos un hapciu! de toată frumusețea…

Cert e că sigur am visat – că soarele nu-i apus și marea e la sute de kilometri distanță. Albul mașinii, adunat la cel din pletele Instructorului s-a combinat cu roșul din obrajii mei și-a lăsat în loc roz. Mai fericesc ziua cu un hapciu! și-mi zic râzând Maserati nu-mi iau, dar permisul cu siguranță da! Păzea, Autostradă, că vine Bursucel! laughing

P.S. Am hotărât – canalizez încăpățânarea rămasă în urarea de zi frumoasă! Și-i torn din belșug peste cu verde și galben auriu. good luck happy

P.P.S. Ptiu-ptiu! să n-o deochi, că bine îi mai stă așa! big hug

Despre ce nu știu eu…

( bref edit, with song 😉 )

De obicei scriu doar despre ceea ce știu sau simt pe propria-mi piele… Știu că e o chestie subiectivă, dar îmi zic eu mereu că e de preferat să fiu consecventă în ceea ce-mi propun să fac. Nu-i simplu deloc, dar încerc pe cât se poate să simplific și uneori abordarea e fix pe invers – ocolesc/ignor/ascund sub preș un gând care nu-mi dă pace și scot la iveală un altul – până la urmă am dreptul să aleg (sau așa încă îmi mai place să cred)…

Azi am dosit o neliniște de voie-de nevoie și de sub preșul-minune a ieșit val-vârtej Crezi că le știi pe toate???. Nu mai avea loc, cică! Așa cum n-aș avea eu spațiu în pagina asta pentru toate semnele de întrebare din coada întrebării cu pricina… De-aș fi țesut un preș mai mare poate scăpam, dar așa…

Eh, firește că nu le știu pe toate… altminteri n-aș mai căuta răspunsurile pe la alții! Și cel mai tare și mai tare mă supără când ți se servesc la micul dejun, la prânz și seara Minciunele dulci. Păi cât să suporți dulcele ăsta? Până dai în diabet? Unde mai pui că distorsionează Realitatea într-atât încât n-o mai poți deosebi de Vis. Plus că în timp Visul frumos se transformă în Coșmar…

Așa că n-am ce face decât să comand Adevărul! Și de-aici începe nebunia – ca și când cer cine știe ce mare brânză franțuzească, eschivările nu se lasă așteptate și țâșnesc mai dihai ca un gheizer… se pornesc ba sub formă de Îi prea amară chestia asta, nu vrei mai bine… ?, ba De ce vrei ceva ce ți-ar întoarce stomacul pe dos?, ba Offf, ai face indigestie, de ce vrei asta?…

Offf! – spun și eu – Indigestie-neindigestie, când vrei să te scape de dandana careva îi prezinți problema așa cum e ea,  fără flori și fluturi! Date clare, că altminteri bagi omul în ceață și orbecăiți împreună.. Uiți că Adevărul eliberează… te faci că nu știi că Minciuna te încuie! Decât o minciună roz, mai bine un adevăr maro… De ce trebuie să aștept mereu să apară un Cineva „binevoitor” cu barosu’ să limpezească apele? 

Da, mai bine nu băgam neliniștea aia sub preș… că acum realizez că aș da toate zâmbetele din dotare, doar-doar să nu caut cu lumânarea ziua-n amiaza mare unul din amărâtele de adevăruri care să mă scape de ce nu știu… 😳

(Dez)Iluzie

Bursucel's Clock

… Mi-e somn… mi-e tare somn! Mi-e teamă că dimineață n-o să mă pot trezi. Să ai o zi frumoasă… te sun mâine de la Brașov! 🙂

Slavă Domnului că m-am trezit la vreme!

Poate nu e chiar o minune… la drept vorbind, alarma ceasului o aud doar sâmbăta și duminica – asta în cazul în care nu uit să o opresc vineri seara. Altminteri le e de ajutor doar vecinilor. Sau poate nu?! Realizez că nu i-am întrebat până acum care le e ora de trezire – socot că ar fi o întrebare mult prea personală, așa că nu-i voi întreba niciodată… Și-apoi nu voi rămâne la infinit aici, e doar temporar!

Fac o mișcare de semi-rostogolire și iată-mă față în față cu Ceasul. Îl văd ca prin ceață și mâna stângă găsește de cuviință să pornească o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând părul ciufulit.

Mulțumesc, e mai bine așa!

Două șuvițe coboară cu o îndrăzneală impertinentă, încercând să acopere ca o perdea ochiul stâng…

Într-o zi o să mă tund zero, pe bune!

Mă amuză repetarea propoziției ăsteia de amenințare. Nu mai știu de câte ori am spus-o și săptâmâna asta… Privesc învălmășeala de cifre de pe cadranul ceasului – prea multe zero-uri! Ceva nu-i în regulă… 00,30… ba nu, e ok, este 06,30 – am vreme de duș, ba chiar și de lăsat camera în ordine! Pornesc zâmbind spre baie cu gândul că mi-ar prinde bine un Ceas Adevărat, cu indicatoare pentru minutar și secundar inclusiv… și cu cifre ordonate în horă…

E 7,45 când troleibuzul se pune în mișcare – bătrâna care și-a validat tichetul de călătorie înaintea mea are ceas la mână – mare, parcă prea mare e ceasul ăsta electronic pentru brațul ei firav… calculez în gând 20 minute până la gară, 10-15 minute până îmi iau biletul…

E bine… am vreme! 🙂

Funcționara de la ghișeu mă privește pe deasupra ochelarilor pe furiș și răsfoiește o revistuță ciudat de colorată… număr până la 60, ajung la 120… la 129 catadixește să mă întrebe cu o voce plictisită

Doriți ceva?

Of, firește că doresc ceva… altminteri ce rost ar avea să o fixez cu privirea și să număr în gând?!

Un bilet dus-întors pentru Brașov, vă rog! 8,30 dus, 18,28 întors… dacă se poate…

Mai dă o pagină din revistuță, mă privește iar pe deasupra ochelarilor…

Vă întoarceți la București azi? Sau rămâneți pe traseu?

Îi lipsește zâmbetul de sticlă… Cum naiba să rămân pe traseu???

La București, firește… e luni mâine – e zi de muncă…

Îi întind banii, îmi dă tichetele și răsuflu ușurată. Pornesc hotărâtă spre peron și nu știu, poate doar mi se pare, dar aud din urmă un

Eu am liber mâine!

Urc în tren în vagonul în care aproape câ mă împinge funcționarul de pe peron. N-am apucat să văd dacă e vagonul bun, dar nu e bai! Pot trece din vagon în vagon cu ușurință – am doar rucsacul, aparatul foto și telefonul. Mi-am amintit de el și bag mâna în buzunar să verific cât mai este până pornește trenul. Verific și iar verific și constat că nu-i!  Ei, da… l-am uitat acasă la încărcat! Am un sentiment de panică legat de asta

Offf… o să mă sune să afle cum îmi pare orașul…

Câte apeluri pierdute s-or aduna?

O să se sperie că nu răspund…

Da, el se sperie când nu răspund… sau poate doar cade pe gânduri?! Știe că am mereu telefonul la îndemână, exceptând momentul dușului… Ufff, teama asta că o să îi stric ziua simt că pune stăpânire din ce în ce mai tare pe mintea mea…

Lasă, o să îi trimit poze – o să vadă că am fost acolo…

Compartimentul e ocupat de doar 3 persoane. 4, că nu ar trebui să ignor prezența bebelușului ținut în brațe de doamna din stânga mea… Piticul ăsta scâncește constant, iar mama lui pare cumva neputincioasă. Îi fredonează un fel de aa-aa-aa-a, dar degeaba…

Poate dacă îl legănați un pic… pare că îi e somn…

Nu-i șansă, e chiar mai rău!

Și-ncepe demonstrația. În treacăt m-a lovit de 2 ori cu cotul drept, dar nu asta e problema! Piciul urlă din ce în ce mai tare, iar fața-i a căpătat un aspect curios de roșu-vinețiu, ca și cum legănatul ăsta ar echivala pendulării cu capul în jos. E un El, am aflat numai ce după intervenția domnului care ocupă pe partea opusă locul de la geam.

Fă-l să tacă, mă scoate din minți!

Se pare că el este Tatăl piticului-sirenă… prea ține din scurt situația…

Poate i-o fi foame?!

Am încercat și mai timid de data asta. Mai bine tăceam!

Și-a terminat masa mai devreme!

Of, tonul ăla tăios m-a făcut să-mi îndrept privirea spre posesorul lui… Doi ochi placizi, cu o privire de pește pe ducă – asta a fost impresia lăsată după cele câteva secunde de duel vizual. Și-a coborât privirea pe cartea rămasă deschisă la acceași pagină de minute bune și asta m-a liniștit cumva. Apoi, urmând un arc de cerc de 45 de grade, privirea mea a întâlnit Pălăria! Neagră, cu boruri largi, drepte, ornate cu mere și portocale. Mi-am amintit că la intrarea în compartiment a fost singurul lucru care mi-a atras atenția. Ea – Pălăria-OZN – m-a așezat pe scaunul din fața ei… Un fel de atracție bizară, magnetismul care poate a oprit-o chiar și pe purtătoarea ei să o lepede undeva sus, printre bagaje…

Ce-o avea deosebit pălăria asta?!?

Gândul mi l-a întrerupt un scrâșnet de roți, urmat de o mișcare scurtă de du-te-vino. Pălăria, cu tot cu proprietară, a coborât spre mine și m-a îmbrățișat, învăluindu-mă într-un negru amestecat cu verde-crud și oranj…

Am deschis ochii intr-o lumină alb-gâlbuie, înconjurată complet de un alb imaculat… Încerc să mă dumiresc unde mă aflu…

Fac iar o mișcare de semi-rostogolire și văd Ceasul… sau așa îmi pare… E iar în ceață, iar mâna stângă, grijulie, pornește iar o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând șuvițele rebele ce-mi încurcau privirile.

Mulțumesc, e mai bine așa! 🙂

Doi zulufi obraznici coboară cu îndrăzneală acoperind ochiul stâng ca o perdea…

Într-o zi o să mă tund zero!

Zâmbesc… Da, e Ceasul! Privesc la cifrele amestecate pe ecranul lui și deslușesc într-un final – e 10,34! Realizez că e deja târziu, mult prea târziu pentru o evadare din București… Încerc să-mi reprim dezamăgirea și mă consolez…

Asta e… rămâne pe sâmbăta următoare! 😳

Certitudine

Poetry of Nature

Nu… nu ești singurul Adam care tânjește după Fărâma de Eden pierdută … nu ești nici primul, nici ultimul… Ca tine au fost și vor să mai fie miliarde de Adami, victime ale urzelilor de orice fel, menite să multiplice tristețea și să ucidă fericirea. N-aș ști să îți răspund de e blestem sau doar o plată cuvenită această Evă pe care ai urmat-o. Pot spune doar că trebuie să-i mergi alături, așa cum i-ai promis la începutul drumului. Să o accepți așa cum este, să nu te tângui pe ascuns că te-a ademenit doar cu iluzii cognitive. Mâna aceea, făcută căuș atunci când i-ai încredințat pentru o clipă Inima, era aceeași care a cules Mărul, aceeași care te-a îmbiat să-l guști și ți-a adus Uitarea. Știai prea bine asta dintru-nceput…

Sau treacă și de astă dată – de-i tare greu, revoltă-te în taină și strânge din dinți de e nevoie! Chiar de nu-i Eva potrivită, oferă-i ceea ce-și dorește! Du-i până la capăt visul, chiar de-i coșmar pentru tine… Împarte bucurie și te vei elibera!

Chiar de nu crezi, Fărâma de Eden îți e aproape și te va întâmpina mereu cu un zâmbet blând. O vei găsi alături în pala de vânt ce-ți va mângâia obrazul, în picătura de ploaie ce-ți va aduce trezirea sau în raza de soare ce se va plimba jucăușă printre genele tale. Va murmura mereu răbdătoare aceeași frază, până ce o vei înțelege:

Adam, alungă grijile… te voi iubi mereu pentru că ești om și știu că greșeala-ți a fost fără de vină…

Abis

Desktop-3D-Wallpapers

E ca un fel de amnezie?!

… știe că lumea îi e la preț de doar 2 săptămâni de mers, acolo sus…

Parcă sus

… și probabil ar urca, dar cărările astea… sunt parcă dintr-o dată mult prea multe, înmulțite exponențial, mănunchi de cărări ce se întretaie într-un labirint bizar din spini și scaieți mov-verzui. Nu mai seamănă niciuna din cărări cu aceea pe care pornise – era parcă tivită cu verde la plecare, un verde crud presărat cu albul clopoțeilor.

Lăcrămioare să fi fost?

Nu, nu-și mai amintește… Că iarba s-a uscat vede bine asta, chiar dacă are doar 2 ochi. Acum iarba e de-un maro-gălbui, înțesată cu țepi mai mici și țepi mai mari, țepi ce-i amintesc de…

Hmmm, parcă-s haine de arici… Doar haine, sigur că da!

Ar fi zâmbit, dar cum? Nu-și mai amintește de ce sau cum, dar are doar 2 ochi și 2 urechi. Atât! Nu poate vorbi…

Înseamnă că nu mai am gură?!?

Posibil… de-ar avea, ar putea întreba care e calea de întoarcere… pe după blănurile de arici a zărit pitite creaturi ciudate – chipuri bizare… doar ochi și urechi. N-a reușit să deslușească mai mult sau poate nu a vrut să privească mai cu atenție…

Prea mulți ochi, prea multe urechi… Măcar de-ar înceta să tot șușotească!

Da… și-ar acoperi urechile să nu mai audă, dar se pare că nici mâini nu are. Șoaptele – consoane și vocale de-a valma, prea anevoie de ordonat – nu le poate desluși și mintea îi spune că e ceva în neregulă.

Șoaptele sunt mai puternice decât cuvintele rostite cu voce tare… mai clar sunau parcă…

Grăbește pasul, înaintând prin ceața lăptoasă, încercând să-și învingă panica iscată brusc nu știe cum sau de unde. Trebuie să se întoarcă! – asta e tot ce știe. Nu poate rămâne, nu se regăsește în partea asta de lume.

E prea frig!

De și-ar aminti calea de întoarcere, poate…

Oare e drumul bun?

… așa ar trebui să fie. Și tot ce are de făcut e să urce… să urce…

… să urce…

Dovada…

Știu că e doar un vis. Că poate e lipsit de importanță, o inutilă continuare a unei alte plăsmuiri a subconștientului. Mai am convingerea că neștiind de locul ăsta nu vei avea cum să citești asta acum, dar o vei face altădată, cu siguranță! Și atunci va fi confirmarea faptului că a existat.

…Nu te grăbi, ai tot timpul din lume! Vei avea vreme pentru toate – acum lasă-mă să termin ce am de spus!…

Probabil mi s-a terminat curcubeul… Lipsești de prea mult timp și pe zi ce trece lipsa asta e din ce în ce mai evidentă… vreau să-ți vorbesc, să-mi vorbești, dar e imposibil… Replica asta a fost reală. Se prea poate să fi greșit atunci, grăbindu-mă să plec. Evident, n-ar fi primul sau ultimul păcat făptuit. Doar că impulsul mă trimitea acasă cu fiecare privire aruncată spre ecranul telefonului. Și de fiecare dată era mai târziu cu un minut. Minutele erau sunt prețioase…

…Impulsurile tale cultivă suprimarea autoconservării. Măcar acceptă că-ți prinde bine un Înger Păzitor! Altminteri…

Cum poți accepta ideea că un demon se poate erija în înger păzitor? La câte bune te poți aștepta? Ăsta a fost Impulsul. Remember? Primele învățături au fost însoțite de imagini. Îndeajuns de puternice încăt să rămână acolo și să marcheze. Cu o sămânță adânc înfiptă, din care au pornit milioane de rădăcini. Cineva a retezat rădăcinile și pentru o vreme m-am amăgit că și sămânța a dispărut. Dar nu… acum știu că e tot acolo și că rădăcinile-i iar înmuguresc. Miliarde… O simt… Și mi-ar fi prins bine să-mi fii în preajmă pentru că…

… Era doar primul pas. Urma apoi al doilea, dar lipsa ta de răbdare combinată cu încăpățânarea… Urma antidotul și otrava nu ar fi avut nici un efect, doar că nu am prevăzut că vei reacționa astfel…

Răbdare? Uneori mă minunez și eu de câtă pot da dovadă! Când caut 0,01… nu privesc ceasul, nu tropăi de neliniște, nu mă las distrasă de nimic. Aștept să îl găsesc, știu că e ascuns pe undeva și asta e suficient. Dar e ceva palpabil. Nu mă îndoiesc de existența-i. Și reiau calea fiecărui labirint până ajung la întâlnirea cu el. Dar când vine vorba de necunoscut? Ce temei să pun pentru răbdare? Unde să sper că mă va duce? De câte ziduri ar trebui să mă izbesc, ignorând părticelele din mine lăsate ofrandă în semn că am trecut și pe-acolo? Aici a funcționat autoconservarea. Nevoia de a mă ști întreagă a redus răbdarea de la infinit la 0… Accept – nu a fost autoconservarea mea, ci a otrăvii ingerate. Ea mă face să mă închid în mine. Să construiesc ziduri de jur împrejur, cărămidă cu căramidă, fără fisuri, perfecte, fără rabat de la calitate. Îmi cere asta ca pe o favoare, ca pe un ajutor imperios necesar, știind că nu voi refuza. Aș spune nu, dar îmi e peste putință… Nu am contraargumente. Sunt la tine și e greu de ajuns la ele. Lipsa ta generează plumb…

… Ok, pleacă! Fă ce îți cere inima, nu ce îți spune mintea… În timp vei vedea că a meritat!…

Și asta a fost real… tonului tăios de atunci îi găsesc valența ironică acum. Știai, nu? Știai că nu sunt pregătită pentru așa ceva, că piedicile sunt chiar în mine și totuși m-ai încurajat! Aparent… Pentru că știai mai bine decât mine ce va urma. Bucățelele de suflet mici-fărâme era rezultatul previzibil. Și asta nu avea rost să oprești, ba din contră! Dacă e să fiu corectă, nu te pot acuza de nimic. Aș fi ignorat avertismentele. Le-am nesocotit pe cele venite de la oameni dezinteresați, ale tale mi s-ar fi părut clar neavenite…

… m-ai îndepărtat voit și nu mi-ai permis să repar… Știi de câte ori mi-ai interzis să mă apropii? Știi cât de tare a durut asta? Știi cum am vânat șansa?…

Așa am considerat de cuviință atunci. Că răul făcut era îndeajuns. Că barajului plin îi era necesar un stăvilar. Fiecare încercare a ta de a păși pe același trotuar cu mine îmi părea o sfidare. O nesocotire și încălcare flagrantă a nevoii mele de liniște. Atunci, recunosc, am sperat să își facă și efectul. Nu credeam că e ceva de reparat. Știu asta acum, dar azi nu-mi ajută la nimic. Îmi pun speranța în acel altădată. În ziua în care timpul nu va avea valoare pentru mine. Atunci vei putea spune tot. Fără să te opresc. Fără să urmăresc cadranul ceasului. Promit că te voi privi nu ca pe un demon sau înger, vei fi doar Prieten. Știu că tu poți infirma sintagma nu poate exista prietenie adevărată între o femeie și un bărbat. Sau măcar sper…

Winter