Când n-am Timp…

(Hmm, oricui i se poate întâmpla, nu?! :oops:)

Dar mai contează?! Am învățat că pot să-i fur Timpului o Clipă, suficientă cât pentru o urare din suflet…

Să aveți o zi minunată, plină de gânduri frumoase! 🙂

Vis de aprilie

Uneori trebuie să ne tragă cineva-cumva de mânecă … ca să ne amintim de locuri deosebite…

Într-o lume în continuă mişcare, preocupaţi să ne ducem la îndeplinire planurile de viaţă, uităm să visăm… Sau eu cel puţin aşa păţesc – când am rapoarte, situaţii de lucrat nu mă sfiesc să-mi prelungesc programul de lucru. Probabil trebuia să lucrez la un strung sau ceva de genul greu de cărat acasă și de continuat munca. 😀

În februarie 2009 eram încă în Tulcea. Prea prinsă… așa că am ratat inaugurarea Acvariului. Apoi, de fiecare dată când se ivea vreo invitație, găseam o scuză și mă eschivam elegant. N-aveam vreme! Și replica Lasă, e bine ancorat acolo – nu fuge, cu siguranță! era consolarea că odată și odată o să merg să mă conving de toate cele povestite, parcă înadins să-mi facă în ciudă că tot las vizita asta de azi pe mâine. Culmea e că treceam aproape zilnic pe lângă el!

Abia în aprile 2011 i-am călcat pragul… și asta la insistențele piticilor mei – Hai să vedem peștii!… Sincer, n-am regretat un minuțel petrecut acolo. A durat ceva vreme pelerinajul nostru printre 27 bazine – căminele celor peste 50 de vietăți acvatice. Ar fi trebuit imortalizată fiecare clipă de bucurie a lui Ioan. Fiecare exclamație de uimire a lui Matei. Și strângerea puternică de mână a lui Ioan la apariția Rechinului din filmul 3D pe care l-am vizionat în cinematograful Acvariului. Am fost mândră de mine atunci… Luminițe de bucurie luceau în ochii năzdrăvanilor mei. 🙂

Păcat că am rătăcit pozele de atunci…

Mulţumesc Silence’s Blog ! Cel de-al doilea videoclip postat de tine m-a făcut să visez la o după-amiază însorită de aprilie… 🙂

Vise

Prea dese prezențe. Prea multe piedici puse somnului. Mă tot întreb care parte a subconștientului poate fi influențată de o persoană plecată Dincolo. Și până când?

E atât de ciudat! E ca și când ar aștepta ceva… ca și când mereu ar avea ceva de transmis. E ca un semnal de alarmă în continuă activitate. Asta mă obosește… așa am rămas nopți în șir trează. De teamă să nu mai visez. Acum mă încăpățânez să dorm. Pe bucățele măcar. Să-mi fur odihna, fiindcă simt că mă slăbește pe zi ce trece. Nu mai contează cum adorm… îmi vreau somnul înapoi… cap-coadă, fără prezențe. Aș prefera să visez flori și fluturi, nori, cer, curcubeu, ocean… orice ar putea fi frumos… nu aceeași și aceeași persoană la nesfârșit…

Mi se pare absurd…