Pierdut Gând […]

De la o vreme, în regimentul gândurilor mele cumințele (ptiu-ptiu, să nu mi le deochi!) s-a pripășit unul de-și cam dă în petic. Zice el că e de primăvară și că nu-i cazul să-l bag la zdup. Că nu-i primejdie pentru celelalte – oricum îl marginalizează ca pe unul care-i nou-venit. Că nici la binețe nu-i răspund și că oricum, are-așa un dor de ducă unde-o vedea cu ochișorii, că taaare-l mai chinuie pârdalnica de singurătate! Mai c-ar fi rost de dat apă la șoricei de mila-i? Ba bine că nu! 😀

A fost cam așa… Joi ies de la cursuri, răsuflând ușurată că nu m-a prins proful în ofsaid. C-ar fi fost penibil să-mi fi pus vreo întrebare fix în toiul reveriei, iar eu… Pierdută mi-eram undeva dincolo de fereastră, ba coborând ca pe tobogan pe câte-o rază jucăușă de soare, ba scăldată în lumină, lenevind pe-o ramură timid înverzită. Mai era și dulcea simfonie a înmuguririlor, care mă-ndemna să cobor pleoapele. Ăsta era momentul în care genele-mi erau înmuiate în curcubeu… Gândul mi-a tot dat ghes să las baltă cursul, dar am rezistat eroic și n-am dat bir cu fugiții. Ba am și fost pe fază, de-am răspuns in time și la obiect de vreo câteva ori. În fine, ca să-i dea apă la moară gândului buclucaș, la ieșire curat ghinion – ioc soare, plus pierdut la mustață autobuzul! Răbdarea mea în materie de așteptare a mijlocului de transport în comun se limitează la maximum 300 secunde, așa că am pornit să-mi completez norma de mers pe jos atât de mediatizată. Și-am mers. Liniștită și atentă – ba la semafor, ba la trecători – mai mult de-un sfert de oră. Și nu scriam acum dac-ar fi șezut cumințel gândul în singurătatea aia lui… Deh… cerul n-avea nimic deosebit, bătea ușor în plumburiu… Da’, ia privește-i ramurile! Uite-n stânga! Sus! Zici că-i plin de cuiburi de… De ce nu-i faci o poză-acum, că tot nu vine autobuzul?! 🙄 Și i-am făcut…

Nuuu, nu așa! Trebuia să focalizezi coroana, nu trotuarul. Alea de par cuiburi abia se văd… Eu să te-nvăț?! Acum, nah… Cu o poză-n plus sau în minus nu se termina lumea, dar…

Dar îmi asum vina de a fi fost tută înțelegătoare și de a-i fi dat ascultare. C-am făcut-o de oaie! A doua poză n-a mai ieșit. Deloc. În schimb a ieșit Impactul. Fără victime umane, c-am avut noroc. Eu cu telefonul și ochii pe sus. El atent la nu-ș ce chestie din telefonul lui. Probabil… că-i doar o supoziție. Eu, mai neatentă, gata să îmbrățișez dalele trotuarului, că doar nu se făcea să îmbrățișez un necunoscut. El, mai pe fază și mai lipsit de scrupule, nu s-a sfiit. M-a eliberat din strânsoare când a fost sigur că rămân clar pe verticală și mi-a spus zâmbind Well, you’re safe! Sincer, eu nu prea am înțeles mare lucru din ceea ce se întâmplase. Chiar am vrut s-o șterg cumva englezește – nah, roșesc și acum! – mai ales când am văzut că omul dă să îngenuncheze. 😯 Dacă-mi zicea și Marrie me Marry me!?Pfiuuu, ce gând șui! E drept, omul îngenunchiase, dar ca să-și culeagă de pe jos telefonul. Pe al meu îl salvase, pe al lui în schimb… Eu am simțit că obrajii mi-s câmp de maci și gândul mă-ndemna să spun F-word, dar de data asta l-am ușuit cu un Sorry!  El a strâns calm rămășițele pământești ale telefonului și a zâmbit iar. Probabil îndemnat de mima mea, a simțit nevoia să mă asigure că nu-i bai și că-l poate schimba. Asta m-a liniștit și l-am crezut pe cuvânt – aici orice poate fi schimbat! Am rămas în stație în așteptarea autobuzului. El a mai întors capul de câteva ori și m-am rugat Bunului să-l ferească de alte belele – una pe zi e mai mult decât suficientă. Până acasă nu m-am mai gândit decât la totul e bine când se termină cu bine! 🙂

Vineri am ieșit, era musai să fac un drum până la oficiul poștal. M-am bucurat în voie de-o zi frumoasă plină de gânduri cuminți. Despre gândul poznaș nu mai știu nimic. S-o fi ascuns de teamă să nu-l iau la bani mărunți? O fi rămas lipit de cuiburile lui?! 😕

(Im)Puls de Primăvară

Sursa foto

În vinerea de dinaintea lui 14 februarie, eseul propus spre redactare trebuia să ilustreze în câteva pasaje cum/când/unde ai cunoscut persoana iubită. Partea asta cu eseul îmi e dragă la cursuri – pot scrie în voie timp de jumătate de oră. Revenind… în pauză, un glas cristalin care ciripea Știi că nu-mi aminteam momentul în care l-am întâlnit? și-a primit replica pe un ton contrariat Cum să uiți începutul? E partea cea mai frumoasă a unei povești de iubire! E ca primăvara!

Azi mi-a fost o zi frumoasă… Însorită, cu un cer azuriu superb, punctat de nori jucăuși. Prietenoși și pufoși. Sub fereastra dormitorului își are loc de odihnă Copăcelul care-și mai râde uneori de mine noaptea, dându-mi iluzia – cu ramurile-i albicioase – că e nins. Peste zi am uitat fereastra deschisă. Și răsfățul ăsta mi-e drag – îmi umple casa cu zgomotele de afară, făcându-mă cumva părtașă la viața zumzăitoare a străzii. Trilurile de păsărele, soarele, frumusețea peticului de cer – adunate laolaltă – mi-au purtat gândul spre înnoire și, închipuindu-mi cum ar trebui să arate Copăcelul înfrunzit, brusc mi-am dorit să(-mi) fie mai repede Primăvară…

O să fie! Și-o să fie frumoasă, ca un început de îndrăgostire. Cu fluturi și strângeri de inimă de fiecare dată când îți va părea că se grăbește și tu ai vrea să-ți rămână. Cu dorința să rogi Timpul să-și strunească pasul… Așa mi-ar șopti ca o adiere Dragobetele care-și serbează ziua azi. La mulți ani! Frumoși și plini de drag să-ți fie!

P.S. Nu pot să plec oricum și nici să mă abțin să nu vă spun (și nu e sfat, e doar urare) Nu vă mai struniți inimile – iubiți-vă frumos și nu vă uitați începuturile. Păstrați primăvara, că tare mai e frumoasă! Ca un zâmbet… 🙂

Din prea mult drag…

Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viață: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniștea deplină a orei și toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecția… Observațiile pe care le primea erau făcute cu înțelegere. Profesorii aveau intuiție, îl și vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea „săcătură”. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptașul se băga sub masă.

                                                     Eugen Dimitriu, Orașul Muzelor

De săptămâna trecută mi-s la favorite în playlist Bădăranii și Bubico. ambele avându-l ca protagonist pe Grigore Vasiliu Birlic. Recunosc – prioritate o are mai nou Bubico, mai ales pentru chicotelile pe care mi le iscă Maestrul. Și pe chicotitul ăsta merge de minune învățatul! Că da, îi musai să trec așa cum îmi place mie peste testul pe care-l voi avea sub nas miercuri.

Azi, în toiul chicotitului, mi-a trecut prin minte să aflu nici mai mult, nici mai puțin Cu cine o fi fost însurat Birlic? Da’ copii o fi avut? Și ce s-o fi ales de ei? 😕 Ei da, recunosc, nu-s nici pe departe întrebări demne de încălzirea globală, da’ pe mine mă ardea teribil curiozitatea și… N-o mai lungesc – uite-așa am aflat eu că azi, 14 februarie, se împlinesc fix 46 de ierni de la trecerea în neființă a Asului. Fix-trecute… Mai mult nu spun. Doar am speranța că Dincolo să-i fie mai bine. E imposibi să nu-i fie pe plac Bunului… Și las  – cu și fără regret în același timp – zâmbetele de azi unui Om Mare de ieri. 🙂

Fără nume

Știi momentul ăla când simți că totul e cu josul în sus? Sper să nu, așa că o să-ți spun că e urât. Urât de tot! Cel mai aiurea e că ajungi să nu mai pricepi nimic. Și nici nu prea te mai interesează nimic. Te guvernează haosul și vidul. Alegi izolarea ca unică soluție rezonabilă. Nuuu, n-ai putea suporta nici mila, nici compătimirea celor din jur. Așa că-ți ferești urechile de un posibil Ți-aș fi zis eu mai demult, dar... și-ți ferești privirea de perspectiva mutrelor demne de un cioclu. Îți poți înmormânta tu singur și veselia, și sentimentele. Oricum asistența e inutilă. Și rămâi așa o vreme. Tu cu tine însuți… După o vreme realizezi că starea de legumă nu te prinde. N-ajungi niciunde așa. De vreme ce te-ai deprins cu îngropăciunea, te-ngropi în muncă și-aștepți. Între timp începi să vezi oameni. Alți oameni, care nu-ți știu povestea. Oameni inofensivi. Nu cultivi prietenii, te mulțumești doar cu doi prieteni. Vechi și buni, așa-ți spui tu. Așa și trebuie să fie. Un El și-o Ea care sunt cumva speranța ta că iubirea poate fi și poveste frumoasă. De fapt, că trebuie să fie! Ei da, și ei s-au lovit de fel de fel de opreliști, dar asta n-a contat! De fiecare dată când gândul ăsta îți dă târcoale, zâmbești. Ușor blazat, dar tot e ceva. Nu mai ești muntele de tristețe… Apoi, când Ea e plecată te miri cu ce treburi, El te invită Să mai ieși din rutina ta la o cafea. Și-ți pare firesc, că doar îți e bun prieten, vă știți de-atâta vreme și-ați stat de-atâtea ori la povești. Apoi știe că n-ai mai ieși în ruptul capului cu oricine. Mai ales de Sf. Valentin, când nu se cade să șezi în casă singur cuc! Că tu nu dai doi bani pe sărbătoarea asta de import oricum nu contează… Când într-un final îți pică și ție fisa că bunăvoința nu-i într-atât de gratuită ți se face jenă. Treci peste, că oricum n-ai alt ce face. N-ar pricepe oricum ofensa pe care ți-a adus-o. Poate te-a crezut tută sau altcum, dar mai contează? Apoi îi amintești o vorbă din bătrâni, zâmbești trist cu gândul la Ea, mai spui un banc-două și la plecare te-ntrebi ce naiba să faci cu buchetul de flori de ți l-a înmânat cu gingășie bădăranul. Pardon, omul de bine! Îl întrebi doar – dând cu stângul în dreptul – dacă nu vrea să îl ducă acasă. ??? Buchetul! Că sigur Ea s-ar bucura să-l găsească în vază la întoarcere. Păstrezi pentru tine faptul că Ei nu îi vei spune nimic despre neghiobia fantelui, oricât de tare te-ar mânca limba. Ai strica frumusețe de armonie conjugală și-apoi, mai știi, poate chiar o iubește și episodul e doar rezultatul unei simple neînțelegeri în ceea ce te privește. Dar… După o vreme realizezi că Ea e parcă un picuț mai distantă. Ca și El altminteri. Pe El îl poți înțelege. Orice refuz e curat obiect contondent pentru orgoliul din dotare. Dar Ea? N-ai supărat-o cu nimic, nu i-ai pricinuit niciun neajuns. Asta te macină, dar nu îndrăznești să întrebi care naiba-i motivul. În timp n-o mai cauți nici tu și preferi să rămâi în vidul tău. Cu oamenii inofensivi. Iar când De ce? se iscă din te miri ce amintire legată de Ea, o simplă ridicare din umeri și-un zâmbet ușor blazat îți sunt îndeajuns. Mai contează?!

P.S. Povestioara asta, spusă pe nerăsuflate și banală-n felul ei, mi-am amintit-o aseară în fața standului cu flori. Preț de câteva clipe m-a amuțit și tăcerea a picurat poate nedumerire. Apoi am răspuns zâmbind Mai bine o sticlă cu vin alb! La drept vorbind, nici mie nu-mi spune nimic Sf. Valentin. Prefer Dragobetele… 😉

P.P.S. Și totuși, pentru cei care serbează Valentine’s Day, să nu-mi aud că-s din neam de cel prost… 🙄

Sursa foto

Nu-mi…

După nu-mi… aveam de gând să-ți înșirui cumințel n chestii care l-ar avea drept numitor comun. Cu gând să transform în zdrențe minunatele-mi văluri țesute, dăruite zi de zi de vreo două luni de Madam Tăcere. Care madam s-a aciuat pe lângă mine și păs de-i mai fă vânt!

Recunosc, am tolerat tacit prezența-i, da’ asta numai din pur spirit umanitar. La fiecare privire crezut piezișă, madam îmi vântura spiritu’ legii pe sub nas și-mi mai punea un văl pe umăr. Cică să-mi țină de cald, că-i iarnă și… Alta de-mi poartă grija! No, acu’ câte văluri să suport? S-ajung cocon, să-i fac pereche cucoanei?! Ce, nu-i suficient s-o știu de două luni ba în fața-mi – când îmi văd de lucru, ba în spate – când mă oglindesc? Mai devreme, când mi-am luat inima în dinți și i-am zis Am obosit să tac! O fi iarnă, dar caută-ți și tu o casă pe măsură! știi ce mi-a făcut? Madam m-a măsurat din cap pââână-n tălpi și mi-a zis cu glas dubios de blajin Da’ cu prudența, cum rămâne? Că mai bine taci decât să spui ceva de neînțeles! Hai, amintește-ți, c-ai mai dat cu bâta în baltă vorbind…

Și totuși, nu-mi… Nu-mi mai vine să port vălurile de tăcere, chit că-s din mătase fină. Că-mi pare curată pânză de păianjen care-mi strivește zâmbetul. Și nu-mi mai vine nici să tac. Tu poți să mă-nțelegi, că doar mă știi… E drept, nu-mi place aducerea aminte a încruntărilor sub ploaia de cuvinte ce păreau scăpate ca din vârtejul unei moriști puse-n mișcare de o pală de vânt sănătos. Dar nici nu-mi vine să te las pradă gândurilor care te-ar îndemna să crezi că muțenia-mi e lovitură de pedeapsă. Că nu-i.

Ce zici? Să nu-mi…? Să mai aștept?

Cu gândul la Moș Crăciun

La vremea când eram copil, pe Moș Crăciun îl porecliseră Moș Gerilă. Amintirea lui… hehe… mi-e încă vie. Era așa… veșnic pus pe șotii, vesel, cu o privire caldă, care-mi alimenta de fiecare dată speranța că, în ciuda năzbâtiilor de peste an, n-o să fiu nici oropsită, nici dojenită pentru trăznăile mele. Zâmbetul nelipsit din colțul gurii îi era camuflat de o barbă care semăna al naibii de tare cu vata pe care o descoperisem pe al treilea raft al dulapului din baie în ziua în care Scaunul s-a pus pe dans și era gata-gata să stric mozaicul podelei.

Îmi mai amintesc și acum cât de tare îi plăcea Moșului Poezia pe care i-o spuneam la fiecare întâlnire. Mă strângea în brațe cu mâinile-i calde, îmi ciufulea mângâia creștetul, apoi mă rotea cam la 45 de grade așa… ca să vadă mai bine cât de domnișoară m-am făcut. Ăsta era momentul în care eram bucuroasă că port și eu rochie și că ciorapii albi de bumbac acopereau perfect vânătăile căpătate te miri cum. Nu mi-ar fi plăcut să-l necăjesc cu ele…

Cât timp ne ședea în ospeție, lui Moș Crăciun (cunoscut pe-atunci ca Gerilă) îi era mereu sete. Stătea preț de două pahare de vin roșu și refuza politicos orice gustare i s-ar fi oferit. Într-un rând i-a spus Mamei că nu se cuvine să înjumătățească porția cuiva. Pe Mama îmi părea că o întristase refuzul, așa că i-am oferit cu inimă deschisă jumătate din porția mea – eu oricum nu prea mă dădeam în vânt după mâncare și… Ei, Fata Moșului, eu am mâncat înainte de a pleca la drum niște slănină! Bunăăăă, să te lingi pe degete! Răspunsul ăsta m-a cam dezamăgit. Grăsimea la pachet nu se număra printre preferințele mele gastronomice…

După ce-și potolea setea și-și golea sacul, Moșul pleca. De fiecare dată cu un colț de barbă colorat în vișiniu. Și de fiecare dată cu vreo 5 minute înainte de a se trezi din somn Tata, ca și cum s-ar fi temut să nu dea nas în nas cu el. Păcat, Tatei i-ar fi plăcut să ciocnească un pahar de vin cu Moșul! În semn de consolare îi povesteam cum a decurs Vizita… cum s-a purtat Musafirul… Și-i arătam ce ne-a adus în dar…

Într-o zi de iarnă – aveam vreo 10 ani pe-atunci – am descoperit pe penultimul raft alt cămării o cutie de culoarea cafelei cu lapte. Îndeajuns de lungă încât, oricât de tare m-am chinuit, n-am reușit să o… explorez. Când am primit-o din mâna Moșului, câteva zile mai apoi, am înțeles… Și l-am privit lung și cu înțeles pe Moș Gerilă. L-aș fi tras de barba aia care semăna al naibii de tare cu vata pe care o descoperisem pe al treilea raft al dulapului din baie, dar… La ce bun?

Acum, la ani buni distanţă de ceea ce am numit eu atunci mare dezamăgire, mi-e dor. Mi-e dor de nerăbdarea, neliniștea, speranța care mă învăluiau în preajma sărbătorilor de iarnă. Mi-e dor de Moșul ăla vesel și bun. Mi-e dor de mirosul de mere, scorțișoară și portocale. Și de Tata…

http://hdwallpaperspretty.com/christmas-xmas-pictures.html

Eustace & Coffee

Să știi că azi mi-am spus că de vreme ce nu m-ai mai văzut demult desenând urme prin colbul de pe-aici e posibil să-ți fi făcut fel de fel de griji. Mi te-am închipuit conturând iar cine știe ce scenarii (că doar la asta te pricepi tu cel mai bine) și am simțit nevoia acută să scot de la naftalină eticheta Ingrată. Și ea, ca și locul ăsta, era prăfuită rău de tot. M-am cam fâstâcit la vederea ei… Așa ponosită și mototolită n-o mai găsisem nicicând. Și mi-am căutat cuvinte potrivite, care să mă disculpe măcar preț de-o secundă și… M-a atins în treacăt doar cine se scuză, se acuză. Tăioasă adunătură… Nu mi-a picat prea bine, dar cu toate astea o să-ți scriu.

Balet. Pași ușori, grijulii, aproape plutind. Asta fac de-o bună vreme. Sau asta încerc să fac. Mai mult de nevoie decât de voie. Dar nu știu cum naiba se face că, oricât de ușor aș păși, oricât de atentă aș fi, podeaua tot scârțâie. Și fiecare zgomot smuls îmi amintește că dedesubt e vecinul. Acum știu că vei râde. O să am un pic de răbdare să-ți recapeți mina serioasă și-abia apoi voi continua. Așa…

Pe vecinul ăsta, recunosc, nu l-am văzut niciodată. Doar l-am auzit vorbind. O singură dată. O voce vag mârâită, plină de morocănoșenie. Brrr… Complet neplăcută! Și altă o singură dată l-am auzit răcnind. Atunci chiar mi-a ticăit inima! În niciunul din cazuri n-am simțit nevoia aceea firească (pentru care nu o dată ai fi fost în stare altminteri să mă pui la zid!) de a socializa. Mă știi doar – dacă e un ceva care nu îmi place, tac! Îmi fug cuvintele și nu socializez neam! Cu toate astea, pentru mine trebuia să aibă musai un nume, așa că l-am botezat Eustace… după știi tu cine… Știu, nu e frumos, dar trebuia să îl identific cumva, nu? E ființă doar… Și nu una oarecare! La o percheziție sumară s-ar găsi la el, ca o pradă de război(?), mai mult de-o mie din cuvintele mele, cuvinte pe care tu crezi că le dosesc de bunăvoie…

Ar mai trebui să știi că mi te închipui spunându-mi, printre hohote de râs, că e o copilărie joaca de-a baletul și că levitația ar fi de preferat! Acum mi-e parcă mai ușor și chiar zâmbesc. Eticheta e picată, cred, pe podea și știi ce e haios? Aș fi vrut să fi făcut un poc! E așa o liniște aici…

P.S. Chiar dacă-ntârzii, tot îți las lumina și o ceașcă de cafea. 🙂

Jurnalul unei femei simple – 21

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Pentru astăzi 10.09.2015 ora 21:35

Afară … afară mi-ar fi plăcut să fie soare. Eventual cufundat pe trei sferturi în Băltoacă sărată. Dar nu-i! Azi n-am văzut nicio fărâmiță aurie. Și-am tooot căutat-o azi, și-așa m-am agitat, fix ca o sticlă de șampanie preumblată prin hârtoape! Să nu-mi ziceți Fatăăă, s-a dus vacanța! S-a gătat vara, îi toamnă deja… Ai orbul găinilor sau ești iar în contratimp?!

Mă gândesc… că Toamna seamănă cu Luni! Mie, sincer, îmi sunt dragi copiii, dar ai Toamnei…. Vântul, de exemplu. Rece și urâcios. Cum l-o răbda sufletul să ciufulească bieții copaci? Sau florile… De freza mea – care încă un pic și-ar fi putut ilustra roza vânturilor – nu spun nimic, că s-ar găsi careva să mă acuze de subiectivism… Dacă dădeam azi nas în nas și cu Ploaia, celălalt plod al Mumei-Toamnă, nu-ș pe unde scoteam cămașa! Așa se zice, la figurat… Fiindcă la propriu, tot în rochiță de vară am plecat la birou dimineață. Acum mă gândesc serios că am cam intrat în belea dacă și mâine e la fel de… călduros ca azi.

Sunt recunoscătoare pentru… că Bunul a găsit de cuviință să-mi aducă în preajmă oameni buni. Și pentru că o tanti cu putere de decizie a intuit că în spatele răspunsurilor mele cumva țăcănite neobișnuite se ascunde un om de toată încrederea și responsabil. Mai mult nu zic, cel puțin deocamdată, așa că…

Din bucătărie… pot să aduc niște brânză de capră și niște roșii. Mai era și un castravete rătăcit, bietul… Aș putea spune și bătrânel, așa că pe ăsta îl las deoparte. Mai pun fructele la bătaie, la nevoie… Struguri, prune și pere. Mai era și o bere uitucită de vreo câteva zile, care sigur rămânea intactă dacă nu ajungeam la paragraful ăsta. Acum estimez că n-o să-i mai duc grija după ce isprăvesc cu scrisul…

Cu ce sunt îmbrăcată … Aha, uite de-asta mi-e mie ușor rece… Gândesc c-aș fi fost în stare mâine să păcătuiesc dând vina pe bunătate de bere pentru un hapciu datorat rochiei galbene cu flori. Rochia asta e practică, e comodă, da’ nu prea ține de cald, recunosc… O vorbă din bătrâni spune că suferă baba la frumusețe, deh…

Citesc … chestii care peste o lună nu-mi vor fi de folos. Riguroase. Scorțoase. Și stufoase precum o coadă de vulpe. Dar le citesc, că-i musai! Prefer musai în loc de trebuie, că am devenit alergică la trebuie ăsta…

Ceea ce aștept (sper) … Să se așeze odată lucrurile în făgașul lor normal. Cel mai mare dușman al liniștii e neîncrederea. Cronofag mai e și scepticismul ăsta! Tocător de nervi… Și mai sper ca plecarea mea să nu fie ceva nefast pentru o terță persoană. Pisici, pot să dau vina pe bere pentru tenta asta de tristețe?!

Ce mai meșteresc … Eh, n-am mai meșterit nimic de vreo… Am uitat de când, zău! Dar pot spune că n-am mai meșterit nimic de la răfuiala cu Nervul Sciatic! Majusculele ar trebui să arate doza de respect pe care i-o port. Asta totuși nu mă poate împiedica să îl fac de poveste și – mai ales! – principal responsabil pentru că n-am terminat Fularul Albastru promis. Sau Fulgii de Zăpadă… Dar măcar am o bucurie – dacă nu meșteresc, sus-numitul nerv mă tratează cu o dubioasă necesară prietenie.

Ascult … Estas Tonne – Internal Flight. Seamănă cu Yanni. Liniștitor și profund. Îmi dă impresia că sunt pe țărm de mare, cu privirile pierdute printre limbi de foc. Parte e amintire a verii trecute. Sulina – ultima noapte. Și mi-e bucurie să am certitudinea că de data asta contemplarea nu-mi va fi curmată de jandarmii care voiau musai să fie siguri că plaja nu va fi înghițită de vâlvătaie!

Unul dintre lucrurile mele preferate … să pot zâmbi în voie. Mi-s așa de urâte încorsetările, chestiile de conveniență sau încruntările… Ieri seară am mustăcit citindu-l pe Păunescu. Acum, amintindu-mi de asta, mi s-a făcut chef să citesc ceva vesel. Topârceanu să fie…

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … Adjudecat din start – Fiică-mea! Poate așa o mai îmbunez, că s-a luat de mine mai devreme fiindcă, într-un acces de inconștiență sinceritate, am dat curs imboldului (iscat de Aghiuță, probabil) și i-am spus că am decis să mai rămân la birou și pe ultima sută de metri. Pfiuuu, m-a cam beștelit! Dar măcar știu că a făcut-o din grijă și drag…

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

De duminică îmi tot doresc să așez poza asta aici. Acum florile îmi sunt dragă amintire. Doar busuiocul e încă verde. Probabil are mustăți… n-am avut starea să verific. Așa cum n-am încă starea să fac un tur prin virtual. Sau să dau frâu impulsului de a scrie ceva mai altfel. Gândesc că peste o lună lucrurile vor fi schimbate. Sper…

Până atunci… cu drag…

(Dam)bla

Azi-noapte, la ora când găinile dormeau duse de cel puțin 7 ore, sub ploaia caldă pe care mi-o pot adjudeca la comandă, mi s-a iscat în dovlecel un gând întâi călduț, pe care l-a apucat mai apoi așa o febră care cred eu că l-a-ndemnat să tropăie și să se vânture, de-ai fi băgat mâna în foc că e lovit de dambla! Ditamai pacostea… Cu-așa ceva nu se face să pornești la drum nici măcar 7 pași, că nu știi unde ajungi, așa c-am încercat să-i fac vânt. Să-l răcoresc cumva, să-i scad fierbânțeala măcar până la limita suportabilității. În miez de noapte gândurilor le șade parcă mai bine să fie așezate molcom, eventual cu scufia trasă regulamentar peste ochi. Mai ales dacă în ziua imediat următoare gazda lor musai tre’ să onoreze cu prezența (și cu plugul) minunata (și interminabila) miriște a muncii.

Pajiște pe care am ajuns cam anevoie dimineață, din cauză că nu prea m-am înțeles la preț cu dânsul. Luat cu binișorul, gândul s-a schimonosit la mine cam așa și pe post de bonus m-a cadorisit cu un semn copiat parcă de la un autostopist ofuscat de refuz și rămas pe margine de șant mofluz. Acum, deși-mi deschid sufletul, spun cu tot regretul că semnul ăsta nu vi-l pot arăta. Nu se face, zău! Și-așa mi-e peste poate de jenă că un gând găzduit de mine pe veresie și-a permis o asemenea mojicie…

Trecând peste, mi-am zis că bine nu se mai face dacă încerc să mă burzuluiesc la el. Am adormit cu chiu – cu vai și cu speranța că i-o trece bolânzeala… că l-or dăscăli până-n zori celelalte gânduri surate… că… […] N-a fost să fie!

Acum… Numai ce am epuizat și ultima cale amiabilă de conciliere – varianta târgului cinstit. Adică… Dacă eu scriu, e clar că te trezești cu bocceluța pe cărare, înțelegi? Și vine noaptea acușica, măi… În crucea nopții cine, pisici, te mai găzduiește pe tine?! Pe mine argumentul ăsta m-ar fi potolit, că nu-i de colo să numeri stelele noaptea pe drum de unul singur. Pe el… ba! Mi-e milă să-l văd așa zănatic, dar n-am ce-i face – trebuie să-mi respect înțelegerea. Că prea și-a râs de mine…

Noua lege care-i dată te cam oropsește, Fată! Ce zicală?! De acum tu o să rămâi în drum și poate doar damigene s-or plimba cu Ia-mă, nene!

Acum doar o rugăminte mai am. Dacă îl vedeți murat de ploaia care numai ce a trecut, să nu vi se înmoaie inima, vă rog! La cum bate din picior, tare mi-e că încă nu s-a lecuit de dambla…

P.S. Un gând bun și frumos ca un curcubeu mă-ndeamnă să fiu prevăzătoare și să dreg busuiocul cu un firicel de noroc.  N-ar fi păcat ca tocmai un gând alungat din curtea mea să strice cuiva un prea așteptat sfârșit de săptămână?

Desen cu Flori (de câmp) și Pantofi (cu fundițe)

Ar trebui să-ți spun că-mi plac tare mult rochiile. Mai mult decât pare… Știu, ai tot dreptul la circumspecție, mă vezi mereu în blugii aceia care – spun eu mai mult în glumă – sunt dovadă că-mi plac al naibii de tare felinele. Mi-s dragi, e adevărat, dar nu e cazul să crezi asta musai despre blugii mei preferați. Așa le e modelul – țesătură destrămată pe alocuri, ca un fel de semnătură a unei gheruțe, în semn de am trecut pe-aici!

Chestia asta cu rochia are farmecul aparte al unui dor neîmplinit. Plin de sensibilitate, abundând de melancolie… Iscându-mi de fiecare dată un zâmbet ușor blazat. Știu, nu trebuie să-mi spui poți mai mult! Adică nu aștept asta. Am resurse, deh…

Din te miri ce colț de memorie se ițește o amintire care-mi stârnește imboldul și mă pune pe cale. În momente de genul ăsta nu-mi mai pare chiar într-atât de temerară încercarea de a găsi frumosul combinat cu utilul. Uite, o să-ți povestesc despre rochia care-mi amintește de un câmp cu flori. Da… mai mult ca sigur să nu mă fi văzut îmbrăcată cu ea. În ziua când am întâlnit-o, casă mi-era depărtarea. Plecasem în căutarea lui nu-știu-ce – acel ceva care trebuia să-mi împrumute din picul de culoare un strop de fericire, chiar și iluzorie. Într-unul din imensele magazine ce împânzesc bătrânul oraș al lui Gavroche nu știu cum mi-am amintit de un desen al Issei. La grădiniță li se dăduse ca temă să prezinte schițat meseria unuia dintre părinți. Așa am aflat oficial că întâi de toate ea mă știa a fi mamă de profesie. Din desen lipsea teancul de dosare. Detaliul ăsta părea a-i fi indiferent. Eram doar eu și ea. Eu într-o rochie atipică mie la acea vreme – înflorată și bogată, prea bogată pentru gustul meu… Rochiile tale sunt din flori, mami. Miros atât de frumoooos! Așa că la distanță de 18 ani mi-am prins în garderobă un câmp plin de flori…

Vezi tu, e vară și mi-am zis că ar cam fi timpul să probez cumva că-mi plac tare mult rochiile. Mai mult decât pare… Mi-am deschis dulapul zilele trecute și am privit rochia aceea înflorată. Mi-au trecut prin minte în același timp șansă, fragilitate și nou început. Semn de schimbare, mi-am zis… I-am zâmbit gândului că e o bucurie să faci ceea ce-ți place. Rochiei ăsteia îi este totuși necesar un partener de drumuri. Să nu mă-ntrebi de ce am căutat pantofi cu fundițe. Poate pentru că trebuia să aflu că s-a epuizat stocul?! Așa-mi spunea sursa imaginii care mi-a furat primul click.

Fundițe… Să nu mă-ntrebi mai mult despre ele și nici să nu zâmbești cu subînțelesuri numai de tine știute, te rog – am îndeajuns de multe întrebări care-și cer cu nerăbdare răspunsurile… De câte ori nu ți s-a întâmplat să te trezești cu un impuls înmugurit parcă de nicăieri? Aș încerca să spun că poate e subconștientul de vină, mai știi?! Odată, într-o seară, pe neașteptate am primit o fundiță. Părea că am uitat de ea. Vezi bine că doar părea…

P.S. Știi, mă gândesc din ce în ce mai serios la povestea asta cu rochia. Așa că o să te mai rog ca atunci când ne vom revedea să nu mă-ntâmpini cu tradiționalul Ce-ți veni?!? 😯 Doar să te bucuri că ne-am regăsit. Și să zâmbești… 🙂