Arhive etichetă: zambile mov de grădină

Poveste în mov-pal

Dar de PovesteUitase șirul primăverilor ce-i ninseseră părul cu flori de cais. Le numărase cândva, dar acum căpătase înțelepciune – așa îî plăcea Fetei să creadă – și le aștepta fără să le mai treacă pe răboj. Nu număra zilele. Nu număra nopțile. Toate erau egale până în ziua în care se repeta Povestea.

Fata zâmbea de fiecare dată când își amintea despre istoria asta. Pentru că, uitasem să vă spun, în viața de zi cu zi Fata era Bunica. Sau Buni uneori, funcție de starea Nepoților. La începuturi, pe când erau prichindei, Nepoții îi aduceau fel de fel de flori, care mai de care mai frumoase și mai colorate. Bunica știa să se bucure de ele, le privea cu ochi cafenii și-nduioșați de căprioară, mângâia piticeii pe creștet și le zâmbea de fiecare dată. Zâmbea frumos. Dar niciunul din zâmbete nu-l egala pe cel smuls de buchetul de Zambile mov de grădină pe care i-l aducea în fiecare an Băiatul.Un singur buchet, o singură dată pe an…

Sunt prea simple florile astea, Buni! îi spusese odată prichidelul cel mare. Și firave ca tine…

Da, și atunci – ca și acum – Fata era firavă ca o tulpiniță de păpădie. Iar gândurile, visele și dorințele-i erau ușor de spulberat, tot ca un puf de păpădie. Poate pentru că era mereu pusă pe glume era ușor de necăjit – cine să mai știe ce se petrecea pe-atunci în sufletul ei? Trecuseră ani buni și peste unele istorioare se așternuse văl de uitare. Povestea Zambilelor de grădină o retrăia în schimb an de an în ultima vreme. Băiatul nu mai avea zulufii de odinioară, dar își păstrase statura zveltă. Și zâmbetul ce-i colora verdele-smarald al privirii. Și bucuria revederii. Erau prieteni vechi și buni, iar asta era mai mult decât îndeajuns…

Era o primăvară târzie atunci. Dacă la începutul iernii Fata se bucurase de zăpadă – muuultă zăpadă! – venise și vremea când i se făcuse lehamite de-atâta gheață, alb-gri, frig și haine groase. Tânjea după soare, după verde și flori. Se ruga zi de zi să vină primăvara, să se curețe drumurile, să apară ghioceii. I se păreau a fi cele mai frumoase flori și cele mai curajoase! Asta-i era părerea de nestrămutat și verifica de la o vreme cu nerăbdare o grădiniță unde știa că apar an de an ghioceii. Era martie deja și gheața nu se dădea dusă, dar nici Fata nu se dădea bătută!

Ești încăpățânată ca un catâr prostuț! îi spunea de la o vreme Băiatul. O să răcești așa – mai bine pune o căciulă pe cap sau lasă-ți părul să crească! Ești fată doar, nu băiețoi! Vorbele astea i-au amintit Fetei că peste iarnă îi cam crescuse ciuful, așa că a mers la frizerie și-n ziua aia de-nceput de martie a rezolvat problema… Apoi a răcit. Urât de tot! Mai mult de două săptămâni a plătit tribut bolii…

Apoi a mai trecut o săptămână până să revadă grădinița. Fugiseră ghioceii și asta o cam dezamăgise. În schimb, cu tulpini subțirele precum paiul apăruseră dintr-un pâlc trei zambile mov-pal, ce îi zâmbeau în soare. Și Fata și-a dorit una! Să o miroasă, să o privească și peste zi, și seara înainte de culcare…

Nici bine n-a înflorit și tu vrei s-o rupi?!? Glasul Femeii i-a sunat spart în urechi Fetei, i-a oprit mâna în aer și i-a pornit o lacrimă. Iar când Fata a ridicat privirea a întâlnit privirea de ocean verde-smarald a Băiatului. Ar fi vrut să-și scufunde lacrima acolo, să nu i-o vadă. Și-ar mai fi vrut să nu-i fi văzut zâmbetul ce-l ghicea sarcastic. Și de rușine a fugit, lăsând în urmă chicotitul și urâciosul Nu-ți mai plac ghioceii, Fată dragă? topit parcă de pe buzele Băiatului.

Și-o săptămână n-a mai văzut iar grădinița cu flori… Apoi, într-o sâmbătă cu soare blând și zumzet de gâze, la poarta Școlii a venit Băiatul. Și i-a adus Buchetul – zeci de zambile mov de grădină, cu un miros amețitor –  pe care Fata l-a ținut strâns în două mâini firave ca de păpădie… Apoi, pentru prima dată a privit spre fața încadrată de zulufi rebeli și s-a bucurat că verdele-smarald lucește altfel când e colorat de zâmbet sincer și cald… A spus abia șoptit un Mulțumesc! Și a zâmbit. Poate cel mai frumos atunci…

… mic, precum un pantof de gheișă…

Zambile mov de gradina

Cât de ușor putem noi trece de la o stare la opusul ei…

Fiecare lucru are un echilibru prestabilit, purtând în esență în aceeași măsură și binele, și răul. Noi suntem cei care decidem ce primează. Grea răspundere…

După-amiază, la revenirea de la birou, m-am bucurat privind paharul plin cu zambile mov. Nu mi s-a mai părut goală camera. De pe pervaz, la fiecare adiere de vânt, mă învăluia un parfum suav. La fiecare asemenea vizită ridicam privirea spre fereastră cu fața luminată.

Rutina… am căpătat obiceiul ca la întoarcerea acasă să-mi fac o cafea, să-mi aprind o țigară și să-mi continui lucrul. De aceea am preferat ca toate lucrările să le fac pe laptopul meu. Pot păstra lejer continuitatea. Până pe la 19,00… Nu m-am dezmințit nici azi – la 19,10 am ieșit pe ușă, respectând obiceiul. Nu odată mi-am spus că e oarecum program de roboțel.

Revenirea… Florile mele erau la locul lor, pe pervaz, gata să mă întâmpine. Bucuria mi-a fost umbrită de un gând ițit din nu știu ce colț al conștiinței. Le-am văzut fragile deodată. Și mi-am zis că sunt nefericite în paharul ăla, parcă prea neîncăpător. Mic, precum un pantof de gheișă – mi-ar fi plăcut să nu fac analogia asta…

În fine, acum sunt tardive regretele și ar umbri pe nedrept menirea florilor mele. O să mă bucur de ele și azi, și mâine poate… Repar altfel – promit că de anul ce vine voi avea zambile mov de grădină pe pervaz… dar în glastră! 🙂