Schiță în creioane colorate

Trebuia să fac demult asta… Să iau un set de creioane colorate și să conturez minim 11 lucruri despre mine. Cu bune și cu rele…

Aș desena întâi un zâmbet. Plăcut, așa zic unii… E-un zâmbet ce-mi luminează ochii și care mă-nsoțește mai tot timpul. Tot zâmbetul ăsta îi enervează la culme pe cei ce nu mă au la suflet. Dar parcă-i vina mea? Apare chiar fără să vreau, e ca o setare by default…

Aș folosi mai multe culori pentru semnele de întrebare care nu-mi dau pace. Vreau mereu să știu! Și să nu-mi amintiți, vă rog, de-acel Ce nu știi nu-ți face rău! Mai grav e când aflu de la oricine altcineva decât de la persoana care-ar fi fost în măsură să îmi spună… Nu-mi place minciuna. Nu-mi place să mint. Păcătuiesc, omițând să spun ce mă doare. Și nu știu să cer. Mai simplu îmi este să ofer…

Poate voi sunteți mai norocoși în privința prietenilor. Chiar dacă sunt o ființă sociabilă, recunosc că îmi număr pe degete prietenii adevărați. Pe vremuri credeam în naivitatea mea că oamenii trebuie să fie doar buni. Încă mai am obiceiul să îmi deschid sufletul în fața oamenilor. La drept vorbind mi-e dragă comunicarea… Cineva mi-a reproșat cândva că prea mi-s omul extremelor… prea tot sau nimic! Și-acum sunt la fel – nu-mi plac jumătățile de măsură. Așa cum nu-mi place ideea de prietenie cu beneficii...

În schimb, îmi place cafeaua! Într-atât de tare încât o să-mi fac una chiar acum, că tot am pomenit de ea! Nu contează cât este ceasul, eu n-o asociez dimineții… O să-mi aprind și o țigară la cafea, așa că vă rog frumos să nu mă muștruluiți! Eu fumez oricum, așa că nu e cazul să-mi mai spuneti o dată că nu e sănătos obiceiul. Citesc asta zilnic pe pachet, dar n-aș renunța încă la Rothmans-ul meu!

E evident – cunosc alfabetul! Suficient cât să spun îmi place să citesc! Mulțumesc cerului că nu trăiesc în vremurile când Școala era un lux… Și iar zămbesc. M-aș fi descurcat poate și-n vremurile acelea fiindcă iubesc tot ceea ce înseamnă hand-made. Îmi place când din ceva comun realizez un lucru unic.  Eu, cu aste două mânuțe!

N-am reușit niciodată să-mi dezvolt egoismul. Și-aici nu-ncape vorbă că nu m-aș iubi, Merg doar pe principiul Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face! La ce bun să-mi folosesc dinții? Mai bine dau cu amândouă mâinile și-apoi fac haz de necaz… Asta mi se întâmplă mai ales când e vorba de omul pe care se întâmplă să îl iubesc. Știu că e ceva în neregulă cu obiceiul ăsta al meu…

Iubesc cel mai tare copiii, cărțile, muzica bună , soarele, nisipul și marea, muntele, albul, negrul, roșul și verdele, lucrurile simple și neprefăcute. Îmi plac pisicile și aerobicul… Nu-mi plac manelele și snobii. Mi-e teamă de gheață, deși iubesc zăpada. Mi-s dragi oamenii, mai puțin oamenii prefăcuți și manipulatori. Nu-mi place să mi se spună ce am de făcut. Sunt încăpățânată…

Și peste toate astea, aș lua toate cele șapte culori ale Curcubeului și aș desena un suflet. Un suflet în care s-au adunat bucurii și tristeți, amintiri și doruri. Un suflet care-a învățat să trăiască într-o lume rea și să se bucure de prea puținele lucruri cu-adevărat frumoase…