De la o vreme, în regimentul gândurilor mele cumințele (ptiu-ptiu, să nu mi le deochi!) s-a pripășit unul de-și cam dă în petic. Zice el că e de primăvară și că nu-i cazul să-l bag la zdup. Că nu-i primejdie pentru celelalte – oricum îl marginalizează ca pe unul care-i nou-venit. Că nici la binețe nu-i răspund și că oricum, are-așa un dor de ducă unde-o vedea cu ochișorii, că taaare-l mai chinuie pârdalnica de singurătate! Mai c-ar fi rost de dat apă la șoricei de mila-i? Ba bine că nu! 😀
A fost cam așa… Joi ies de la cursuri, răsuflând ușurată că nu m-a prins proful în ofsaid. C-ar fi fost penibil să-mi fi pus vreo întrebare fix în toiul reveriei, iar eu… Pierdută mi-eram undeva dincolo de fereastră, ba coborând ca pe tobogan pe câte-o rază jucăușă de soare, ba scăldată în lumină, lenevind pe-o ramură timid înverzită. Mai era și dulcea simfonie a înmuguririlor, care mă-ndemna să cobor pleoapele. Ăsta era momentul în care genele-mi erau înmuiate în curcubeu… Gândul mi-a tot dat ghes să las baltă cursul, dar am rezistat eroic și n-am dat bir cu fugiții. Ba am și fost pe fază, de-am răspuns in time și la obiect de vreo câteva ori. În fine, ca să-i dea apă la moară gândului buclucaș, la ieșire curat ghinion – ioc soare, plus pierdut la mustață autobuzul! Răbdarea mea în materie de așteptare a mijlocului de transport în comun se limitează la maximum 300 secunde, așa că am pornit să-mi completez norma de mers pe jos atât de mediatizată. Și-am mers. Liniștită și atentă – ba la semafor, ba la trecători – mai mult de-un sfert de oră. Și nu scriam acum dac-ar fi șezut cumințel gândul în singurătatea aia lui… Deh… cerul n-avea nimic deosebit, bătea ușor în plumburiu… Da’, ia privește-i ramurile! Uite-n stânga! Sus! Zici că-i plin de cuiburi de… De ce nu-i faci o poză-acum, că tot nu vine autobuzul?! 🙄 Și i-am făcut…
Nuuu, nu așa! Trebuia să focalizezi coroana, nu trotuarul. Alea de par cuiburi abia se văd… Eu să te-nvăț?! Acum, nah… Cu o poză-n plus sau în minus nu se termina lumea, dar…
Dar îmi asum vina de a fi fost tută înțelegătoare și de a-i fi dat ascultare. C-am făcut-o de oaie! A doua poză n-a mai ieșit. Deloc. În schimb a ieșit Impactul. Fără victime umane, c-am avut noroc. Eu cu telefonul și ochii pe sus. El atent la nu-ș ce chestie din telefonul lui. Probabil… că-i doar o supoziție. Eu, mai neatentă, gata să îmbrățișez dalele trotuarului, că doar nu se făcea să îmbrățișez un necunoscut. El, mai pe fază și mai lipsit de scrupule, nu s-a sfiit. M-a eliberat din strânsoare când a fost sigur că rămân clar pe verticală și mi-a spus zâmbind Well, you’re safe! Sincer, eu nu prea am înțeles mare lucru din ceea ce se întâmplase. Chiar am vrut s-o șterg cumva englezește – nah, roșesc și acum! – mai ales când am văzut că omul dă să îngenuncheze. 😯 Dacă-mi zicea și Marrie me Marry me!?Pfiuuu, ce gând șui! E drept, omul îngenunchiase, dar ca să-și culeagă de pe jos telefonul. Pe al meu îl salvase, pe al lui în schimb… Eu am simțit că obrajii mi-s câmp de maci și gândul mă-ndemna să spun F-word, dar de data asta l-am ușuit cu un Sorry! El a strâns calm rămășițele pământești ale telefonului și a zâmbit iar. Probabil îndemnat de mima mea, a simțit nevoia să mă asigure că nu-i bai și că-l poate schimba. Asta m-a liniștit și l-am crezut pe cuvânt – aici orice poate fi schimbat! Am rămas în stație în așteptarea autobuzului. El a mai întors capul de câteva ori și m-am rugat Bunului să-l ferească de alte belele – una pe zi e mai mult decât suficientă. Până acasă nu m-am mai gândit decât la totul e bine când se termină cu bine! 🙂
Vineri am ieșit, era musai să fac un drum până la oficiul poștal. M-am bucurat în voie de-o zi frumoasă plină de gânduri cuminți. Despre gândul poznaș nu mai știu nimic. S-o fi ascuns de teamă să nu-l iau la bani mărunți? O fi rămas lipit de cuiburile lui?! 😕
Stres și nervi inutili. Frustrare iscată de un singur cuvințel. Useless. S-a dus pe apa sâmbetei bunătate de zen, transformat în burete numa’ bun de șters minunea de zâmbet imprimat de un A.
Ar mai trebui să știi că mi te închipui spunându-mi, printre hohote de râs, că e o copilărie joaca de-a baletul și că levitația ar fi de preferat! Acum mi-e parcă mai ușor și chiar zâmbesc. Eticheta e picată, cred, pe podea și știi ce e haios? Aș fi vrut să fi făcut un poc! E așa o liniște aici…
Bursucel's Blog 