Nu-mi plac certurile. Nici ideea de a fi în veșnică contradicție cu cineva… De aceea fiecare împăcare îmi aduce un strop de bucurie.
Sunt prea naivă. Pentru că-mi doresc o lume frumoasă, mă încăpățânez să cred că oamenii pot fi și buni. Dar în marea majoritate sunt orgolioși, temători să nu piardă avantaje căpătate numai ei știu cum, egoiști… Știu, am mai auzit – de fapt ăștia sunt oamenii normali.
Nu întotdeauna intențiile coincid. Nu când aștepți răsplată pentru un gest firesc… Până la urmă prietenia, amiciția nu le văd ca pe monede de schimb. Iar o împăcare ar trebui să vină din inimă, nu din colțurile obscure ale unei minți bolnave. Nu să fie multiplu de 3 – un fel de persiflare a minunii. Și să aștepți apoi plata gestului tău așa-zis mărinimos. Asta mă obosește.
Eu știu că dacă un lucru trebuie să se întâmple, el vine de la sine. Nu sub forma unui șantaj ieftin.
Bursucel's Blog 