Postcard

Dragul meu,

Îmi este greu, dar sufletul mi-e plin de soare! Hârtie de aș fi avut ți-aș fi trimis scrisoare… Și tușul este pe sfârșite, și ostenită sunt prea tare, și nici răbdare să alerg spre prăvălie n-am, iubite! Ți-aștern cuvintele în grabă, cât încă nu sunt răvășite…

Voiam să știi… E-adevărat, m-au cam bătut condurii de cuvinte, dar steaua de pe umăr mi-a rămas cuminte și-a țintuit ca un odor – mănunchi de raze aurii – cămașa cea din fir de dor ce mi-ai țesut în nopți târzii. Și știi că pline de mirare domnițele m-au iscodit și-au vrut să afle negreșit Cum, cine a făcut așa minune de lucrare? De le spuneam că pe Pământ, cu voie bună, doar depărtarea naște dor ce țese scump veșmânt, m-ar fi crezut nebună… Așa că am tăcut. Și am plecat pe-ascuns. O să-mi găsești cuvinte potrivite să le dau răspuns?

Păcat… În astă seară ghinionul mi-a ronțăit cu drag creionul… Zâmbesc acum când îl ascut să-ți scriu sfârșitul.

Te sărut!