Nisip în ochi

În multe rânduri încăpățânarea mea de catâr (ploconită de Mama Natură laolaltă cu alte cusururi ) mi-a pus bețe-n roate și m-a târât prin fel de fel de buclucuri din care am ieșit mai mult sau mai puțin șifonată. Mi-am îndreptat cutele cum am știut mai bine, am trecut peste cum am putut și mi-am asumat rezultatele trăsăturii parte definitorii, că altă șansă nici n-aveam! Nu fără regrete, zic drept, dar asta conteză mai puțin atunci când doar iei act de o evidență și nu faci nimic-nimic în sensul remedierii…

Așa am pățit cu permisul auto, ăl pe care m-am încăpățânat să nu-l posed. Motive am găsit pentru Nu-mi trebuie! de fiecare dată când mi s-a insinuat sau am fost îndemnată de-a dreptul explicit să mi-l doresc… Nu mai număr ocaziile, că le-am pierdut șirul și nici măcar plasarea mea pe locul șoferului cu mânuțele pe volan (probabil în ideea de a-mi inocula microbul dragului de condus ) n-a dat roade. Să mai spun că la un moment dat am avut un coleg care era profesor de legislație la o Școală auto, chestie care din start mi-ar fi retezat orice intenție de absență de la cursuri? La ce bun, că nici asta n-a fost de folos?!

În fine… preambulul fiind făcut, vă puteți acum imagina uimirea mea când am aflat că minunăția aia de Maserati Alb fusese parcată regulamentar chiar de mine în curtea Service-ului. Mi-am înghițit parte din comentarii, de-am adunat ditamai nodul în gât când am scos la îndemn din buzunarul de la piept bucata de plastic cu pretenție de permis auto. Hai, că n-are cum să fie al meu! s-a spart în bucăți mici-fărâme din cauza a două chestii – poza era a mea și CNP-ul corect pe deasupra!

Mdea… se strânsese lumea roată în jurul mașinii și mă priveau care mai de care cu fel de fel de zâmbete. Stânjenitor, nu? Dar – colac peste pupăză! – cel mai bizar zâmbea Instructorul. Pe ecusonul lui scria Carlo. L-am catalogat drept vampir după caninii un picuț cam lungi (brrr!) și tona de informații pe care mi-o turna în urechi. Mă tooot învârtea printre fel de fel de termeni – chinezisme curate pentru mine, clar! – și-mi povestea de bujii, bucșe, căblăraie, pistoane, cilindri… Mi-am tras sufletul abia când m-a rugat să-mi las pletele libere și să-i împrumut ariciul de păr – ajunsesem la capitolul greutate și-mi spunea că-i interzis să duc mașina pe plajă! Păi… Nici un Păi! Uite clar urme de nisip! Te-au văzut toți cei de-aici cum ai parcat chiar lângă digul de la Hotel Parc! Mașina asta e capricioasă ca și tine, Bursucelule, iar eu nu mi-aș forța norocul cu ea pe nisip!

Toți clătinau din cap a aprobare, numai mie nu-mi venea a crede… Ei, asta-i prea de tot! Visez, asta trebuie să fie…

Visezi? Ia-ți înapoi ariciul de păr, că-ți udă marea părul și-ți strică buclele! Nu sta prea mult în apă, că acuș apune soarele și răcești! Mai mult n-am mai auzit din cauza zgomotului de valuri și-a unei sirene parcă de vapor. Din depărtare am mai deslușit un Ia-ți permisul, fatăăăă, că eu trebuie să plec! Și-am întins mâna în așteptarea lui…

… probabil mi-a amorțit mâna în așteptare. Ăsta a fost primul rezultat al evaluării. Și probabil să fi intrat în pat direct din mare, că doar nu m-or fi trecut toate apele prin somn. Oi fi stat prea mult în apă, ignorând îndemnul Instructorului, că în loc de bună dimineața! am scos un hapciu! de toată frumusețea…

Cert e că sigur am visat – că soarele nu-i apus și marea e la sute de kilometri distanță. Albul mașinii, adunat la cel din pletele Instructorului s-a combinat cu roșul din obrajii mei și-a lăsat în loc roz. Mai fericesc ziua cu un hapciu! și-mi zic râzând Maserati nu-mi iau, dar permisul cu siguranță da! Păzea, Autostradă, că vine Bursucel!

P.S. Am hotărât – canalizez încăpățânarea rămasă în urarea de zi frumoasă! Și-i torn din belșug peste cu verde și galben auriu.

P.P.S. Ptiu-ptiu! să n-o deochi, că bine îi mai stă așa!