Mâine

(… sau Vremea Hatârului…)

Când Față-Fără-Zâmbet a hotărât că este vremea achitării polițelor restante prin Pedeapsa depărtării mi s-a blocat întâi robinetul cuvintelor. Da, era de așteptat, dar întâi am tratat povestea ca pe e o simplă defecțiune. Se mai întâmplase asta în nenumărate rânduri. Am constatat că-n astfel de cazuri doar pe Uff! mă mai pot baza… Mi-am zis că n-are rost să fac valuri și-am zâmbit amar.

Mi-am îndesat mâinile în buzunare și-am așteptat… cumințirea gândurilor Feței-Fără-Zâmbet… înțelegerea și acceptarea măcar tacită a revederii… Până la urmă ce rost are să lipsești de bucurie un suflet de copil? Dintre toate relele închipuite în lumea asta cel mai mare rău e Pedeapsa depărtării! Chiar și pentru adulți…

Ore bune am rămas în așteptare. Apoi am simțit ca o pișcătură pe degetul cel mic. Mereu cei mici sunt mai sensibili – mi-am zis și am tras ușor mâna. De degetul cel mic stătea agățat cuvântul păcat, iar în coada lui era șirag de cuvinte care, de cum s-au văzut scoase la lumină, au murmurat în semn de scuză Încrustează-ne în firele de nisip, Fată dragă, sub formă de Mesaj aparte!

Le-am așezat cu grijă în casetă, cu gând să-l cruț de alte neplăceri pe degetul cel mic și sensibil peste poate… Mâine va fi vremea hatârului promis cuvintelor ce azi se odihnesc printre semne de suspensie. Mâine…

Mai și Ploaie

Afară toarnă cu găleata. Îmi zic că sigur așa a început Potopul. O huruială sâcâitoare pe care o simt ca și cum ar fi la un pas de mine. Ca și cum sus se face reorganizarea unei biblioteci imense. Poate Bunul plânge, prea sunt toate cu susul în jos… O atmosferă apăsătoare demnă de un noiembrie plin de tristețe.  Ploaia asta îmi amintește de lacrimi.

Suntem în luna mai, Bursucel! Așa-mi scria mai devreme G. Acum trei zile mai însemna soare, 3 km de mers pe jos și plimbare pe mal de lac în parc. O zi superbă, plină de culori și sunete. Cu privirea oglindită-n apa lacului…

Acum îmi clătesc privirea în apă de ploaie. Mi-e rece, dar asta nu mă convinge să închid fereastra. Privesc perdeaua de stropi bătută haotic de vânt și mă întreb pe unde s-or fi adăpostit mierlele mele. Mai devreme i le lăudam unei prietene. Acum îmi lipsește trilul lor…

Și-aștept. Să treacă Potopul. Să revină Mai. Cu tril de mierle, cu soare, cu dor de plimbare. Și cu căldura unui zâmbet…

Later edit De n-aș ști că Bunul a decis s-o ia alături, aș fi crezut că poate plânge de dorul minunii ăsteia care azi ar fi împlinit 85 ani. Frumoasă, inteligentă și plină de umor, cu o finețe aparte și un zâmbet inconfundabil… cum să nu-ți amintești cu nostalgie de Audrey Hepburn?

Nisip în ochi

În multe rânduri încăpățânarea mea de catâr (ploconită de Mama Natură laolaltă cu alte cusururi ) mi-a pus bețe-n roate și m-a târât prin fel de fel de buclucuri din care am ieșit mai mult sau mai puțin șifonată. Mi-am îndreptat cutele cum am știut mai bine, am trecut peste cum am putut și mi-am asumat rezultatele trăsăturii parte definitorii, că altă șansă nici n-aveam! Nu fără regrete, zic drept, dar asta conteză mai puțin atunci când doar iei act de o evidență și nu faci nimic-nimic în sensul remedierii…

Așa am pățit cu permisul auto, ăl pe care m-am încăpățânat să nu-l posed. Motive am găsit pentru Nu-mi trebuie! de fiecare dată când mi s-a insinuat sau am fost îndemnată de-a dreptul explicit să mi-l doresc… Nu mai număr ocaziile, că le-am pierdut șirul și nici măcar plasarea mea pe locul șoferului cu mânuțele pe volan (probabil în ideea de a-mi inocula microbul dragului de condus ) n-a dat roade. Să mai spun că la un moment dat am avut un coleg care era profesor de legislație la o Școală auto, chestie care din start mi-ar fi retezat orice intenție de absență de la cursuri? La ce bun, că nici asta n-a fost de folos?!

În fine… preambulul fiind făcut, vă puteți acum imagina uimirea mea când am aflat că minunăția aia de Maserati Alb fusese parcată regulamentar chiar de mine în curtea Service-ului. Mi-am înghițit parte din comentarii, de-am adunat ditamai nodul în gât când am scos la îndemn din buzunarul de la piept bucata de plastic cu pretenție de permis auto. Hai, că n-are cum să fie al meu! s-a spart în bucăți mici-fărâme din cauza a două chestii – poza era a mea și CNP-ul corect pe deasupra!

Mdea… se strânsese lumea roată în jurul mașinii și mă priveau care mai de care cu fel de fel de zâmbete. Stânjenitor, nu? Dar – colac peste pupăză! – cel mai bizar zâmbea Instructorul. Pe ecusonul lui scria Carlo. L-am catalogat drept vampir după caninii un picuț cam lungi (brrr!) și tona de informații pe care mi-o turna în urechi. Mă tooot învârtea printre fel de fel de termeni – chinezisme curate pentru mine, clar! – și-mi povestea de bujii, bucșe, căblăraie, pistoane, cilindri… Mi-am tras sufletul abia când m-a rugat să-mi las pletele libere și să-i împrumut ariciul de păr – ajunsesem la capitolul greutate și-mi spunea că-i interzis să duc mașina pe plajă! Păi… Nici un Păi! Uite clar urme de nisip! Te-au văzut toți cei de-aici cum ai parcat chiar lângă digul de la Hotel Parc! Mașina asta e capricioasă ca și tine, Bursucelule, iar eu nu mi-aș forța norocul cu ea pe nisip!

Toți clătinau din cap a aprobare, numai mie nu-mi venea a crede… Ei, asta-i prea de tot! Visez, asta trebuie să fie…

Visezi? Ia-ți înapoi ariciul de păr, că-ți udă marea părul și-ți strică buclele! Nu sta prea mult în apă, că acuș apune soarele și răcești! Mai mult n-am mai auzit din cauza zgomotului de valuri și-a unei sirene parcă de vapor. Din depărtare am mai deslușit un Ia-ți permisul, fatăăăă, că eu trebuie să plec! Și-am întins mâna în așteptarea lui…

… probabil mi-a amorțit mâna în așteptare. Ăsta a fost primul rezultat al evaluării. Și probabil să fi intrat în pat direct din mare, că doar nu m-or fi trecut toate apele prin somn. Oi fi stat prea mult în apă, ignorând îndemnul Instructorului, că în loc de bună dimineața! am scos un hapciu! de toată frumusețea…

Cert e că sigur am visat – că soarele nu-i apus și marea e la sute de kilometri distanță. Albul mașinii, adunat la cel din pletele Instructorului s-a combinat cu roșul din obrajii mei și-a lăsat în loc roz. Mai fericesc ziua cu un hapciu! și-mi zic râzând Maserati nu-mi iau, dar permisul cu siguranță da! Păzea, Autostradă, că vine Bursucel!

P.S. Am hotărât – canalizez încăpățânarea rămasă în urarea de zi frumoasă! Și-i torn din belșug peste cu verde și galben auriu.

P.P.S. Ptiu-ptiu! să n-o deochi, că bine îi mai stă așa!

Poate

Poate suferea de speranță cronică de când făcuse ochi în lumea lui. Ereditar. Și ca orice membru respectabil al neamului său știa că n-are leac. Doar așteptare…
În Lumea Gândurilor, din tabere diferite, Părerile îi provocau uneori puseuri de speranță atât de puternice încât lui Poate îi creștea nepermis de tare nivelul entuziasmului.
Asta nu e de bine… își spunea mai mult pentru sine Certitudinea. Îl privea cu o oarecare compasiune pe Poate și ar fi spus ea mai multe cu glas răspicat, dar… Ei, are Poate ăsta așa un fel dezarmant când îi crește doza de entuziasm!
Apoi… știa că Poate nu va mai rezista mult – ce rost ar mai fi avut să-i picure amar peste ultimele lui zile?
Părerile nu reușeau să înțeleagă Certitudinea. O acuzau pe la colțuri șușotind ba de duplicitate, ba de lașitate, ba unele mai malițioase o bănuiau chiar de perfidie…
Dar Certitudinii chiar nu îi păsa de ceea ce se întâmpla în jur. Așa cum n-a interesat-o ce-au clevetit Părerile când ultima picătură de speranță l-a secătuit pe Poate. A rămas lângă el tăcută, ținându-l de mână și zâmbindu-i trist. Îi zâmbea pentru prima și ultima dată în semn de bun rămas…
Iar când Poate a trecut în neființă, Certitudinea a alungat Părerile cu o simplă fluturare de mână. Apoi a spart Tăcerea instalată cu prelingerea unei Lacrimi. Una singură. Și-a zis că măcar atât merita nefericitul Poate…

Sursa foto

Ajustare

Mi-a spart tăcerea simpla vedere a unui avion, brăzdând azuriul cerului în drum spre alte orizonturi… Simplă constatare – iar dor de ducă înecat în șiruri de cuvinte așternute și aruncate în eter.

Scriu și-apoi fug… lașitate nu-i, e doar nevoia de aer, verde, calm, soare, culori, zâmbet sincer, valuri, mare… cam departe marea asta…

Scriu puțin pentru că am prea multe gânduri ce nu au răbdare să fie așternute…

Scriu puțin pentru că Timpul fuge dacă nu-l folosesc așa cum își dorește el – tic-tac despotic și enervant…

Ascult… citesc… ascult… și-aștept… La așteptare mă pricep tare bine uneori. Mai ales atunci când nu mi se pun bețe în roate…

Așa și-așa… ajustez cuvintele – le-arunc pe portativ și-mi spun doar Nu sunt singură în povestea asta… 😉

Iar 50 vs 50 […]  Așa, și?!

Pot să plec în căutarea jumătății pline a paharului –

Verdele încă înfruntă Ruginiul!

Faină Rezistență… 🙂

Cu gândul aiurea…

(Solie de la Mal de Mare-Albastră)

La prima oră a dimineții Salvamarul e învăluit într-un Somn adânc în timp ce Soarele e cuprins de Disperare – Marea l-a prins în mrejele ei, luându-l Prizonier!

Bietul Soare… s-a înroșit de obidă – El, care străbate nestingherit imensul Cerului, să cadă pradă Băltoacei pline de sare și alge, și meduze, și….Offf!

Bietul Soare… se zbate, încercând să evadeze de peste-un ceas… A colorat Marea – acum e Violet, acum e Verde-Smarald… A tulburat Marea – o leagănă cu zbaterea lui, îi izbește Valurile de Mal într-un continuu du-te-vino, stârnind un Clipocit ritmat, același de care-mi spuneai că te adoarme…

Iar eu n-am somn – privesc Lupta dintre Soare și Mare cu aceeași fascinație dimineață după dimineață… Și obosesc așteptând…

Salvamarul doarme și doar la tine mi-e Nădejdea – cu Dragul tău de Mare ai putea salva Soarele! Mai vii?

Așteptări în Alb și Negru

De s-ar face mai repede Luni… Pe unde umbli, ghemotoc negruț, c-am obosit așteptând ?! 😕

Auzi la ea – mă vrea negruț! Acu’ stau și-aștept Coafeza să mă coloreze… 😳

Așteptare

Brusc mă simt ca o școlăriță…

Am așteptat atâta vreme vești, iar acum îmi e teamă să nu ratez o șansă. Nu știu de ce am uitat pur și simplu de oferta de la aeroport. Sau de ce am trimis mailul tocmai azi. Pendulez acum între teama de a nu mă ambala inutil și speranța că aș putea avea dramul de noroc necesar.

E un pic mai mult decât nimic, dar simt că mi-aș recăpăta elanul! 🙂