Măști

Fericirea e doar o iluzie atunci când e umbrită de ură…

De când mă știu de ce? mi-a fost mereu alături și mi-a dat bătăi de cap. Plus cuie bătute în talpă… Dar în ciuda tuturor belelelor aduse, n-aș renunța la întrebarea asta. Autosuficiența și limitarea le pot elimina fără urmă de regret.

La una din orele de desen din gimnaziu am aflat că negrul nu e culoare. Că e doar o impresie vizuală, care te împiedică să vezi amalgamul de culori din care e compus. Mi s-a părut ciudat că un amestec de culori are ca rezultat o nonculoare. De ce titulatura asta? Și am întrebat de ce? Explicația a venit pe un ton vădit iritat și s-a limitat la un dezolant pentru că asta e regula! Consecința întrebării puse a fost în anul acela notarea tuturor lucrărilor mele cu 9, pentru că niciunul din desenele mele nu agrea negrul. Ce rost avea să-l folosesc de vreme ce îl consideram inutil? M-am bucurat în anul următor când s-a schimbat profesorul – mi-a înțeles explicația ignorării nonculorii (gândesc că nici el nu agrea negrul) și mi-am recăpătat nota 10.

Există doar două sentimente care pot genera legături puternice între noi și cei din jur. Iubirea și ura. Restul trăirilor sunt gradiente, funcție de extrema care le-a generat, condiționate în mod direct de caracterul celui care le dezvoltă. Mereu am asociat roșul iubirii și negrul urii. Indiferența mi-am zis că este incoloră… uneori pare a fi o stare ideală, dar eu nu aș dori nimănui o viață trăită fără sentimente.

Nu vorbesc niciodată despre ceea ce nu știu sau ce nu am trăit. E mai cuminte așa! Nu sunt mândră de faptul că am urât ani buni o persoană doar pentru învățăturile pe care mi le-a insuflat. Am considerat că mi-a legat picioarele, mi-a tăiat aripile și m-a obligat să înaintez prin viață așa. Am fost un elev bun, am asimilat tot și – ce e mai important – nu am uitat nimic. Burete am fost! Ce e mai ciudat e că pe măsură ce descopeream că tot ceea ce îmi arătase era perfect adevărat, cu atât mai tare detestam persoana respectivă. Modul de a-mi arăta sentimentele era fățiș, incluzând mai ales refuzul împărțirii aceluiași trotuar… Eh, eram prea tânără… Vedeam doar disecția în sine, nu și motivul care o impunea.

Privind în urmă acum realizez că ura aia mi-a aruncat tot timpul un văl gri asupra a tot ceea ce putea fi fericire. Scepticism cumva alimentat de negrul pe care îl preluasem… Ciudat e că am și iubit în perioada aceea, dar de fiecare dată am dat înapoi – prima dată poate cu prea multă ușurință, a doua oară abia când am realizat că povestea cu nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită este perfect adevărată.

Statistic se spune că, spre deosebire de iubire, ura e mai durabilă în timp. Poți urâ un om până la moarte – cred că e cel mai trist lucru ce ți se poate întâmpla! Ce rost are să-ți acoperi culorile cu un ceva ce numai bine nu îți face? Doar pentru că ai ales voluntar ochelarii cu fumuriul cel mai tare…

Gândesc că măștile pe care le purtăm și pe care le așezăm pe fețele celorlalți ne sunt moștenire de la Adam și Eva. Teama legată de repudierea din Rai o purtăm în noi fără drept de apel și ne face să alegem măștile. E simplu să pui o etichetă cuiva, să-i așezi o mască zâmbitoare sau încruntată și – funcție de asta – să decretezi că ți-e prieten sau dușman. Apoi iubești sau urăști… Alegi, uitând că ura e o lamă cu două tăișuri, periculoasă tocmai prin răul pe care ți-l produci ție însuți. Te pierzi ani buni în capcana asta, uitând că viața îți este destinată cu un alt scop.

Acum mă bucur că pot să stau la aceeași masă, să-mi beau cafeaua și să-i zâmbesc sincer persoanei pe care ani buni am considerat-o mai mult decât persona non grata. Am realizat cum e cu prietenii adevărați. E bună trierea – îmi arată măsura în care sunt norocoasă și că nimic în viață nu se întâmplă fără rost…

Rândurile astea n-ar fi fost așternute aici dacă la cafea nu aș fi recitit o discuție purtată în miez de noapte. Discuția asta mi-a întârziat editarea unor alte rânduri, care au rămas în ciornă până la urmă. A fost benefică, altminteri ratam dialogul direct ce va urma azi. Providență sau poate acel semn care te face să-ți spui Dumnezeu mă iubește!  🙂

4 thoughts on “Măști

  1. gheorgica

    Multa filozofie ai pus in postarea asta. Cred ca ai fost foarte suparata. Mai torn si io putzin gaz in valvataia ta.
    Totul este iluzie. Realitatea la un moment dat este o forma de iluzie acceptata de un grup de subiecti acceptori Tu esti la mijloc ,iubirea si ura te inconjoara . Se invartesc in jurul tau ca sa te ameteasca. iubirea si ura sunt in tine nu in exterior. In exterior sunt doar stimuli pe care tu ii percepi agresivi sau placuti si asta depinde de receptorii tai a caror stare depinde de experiente educatie preferinte.Ex eu acum sunt un bombardier de stimuli. prin cuvinte lansez spre tine iluzii care ajunse la tine declanseaza sentimente in functie de starea ta . Tu le percepi prin felul tau de a fi. Daca eu te ghicesc (reusesc sa iti simt starea si dorinta) incep sa ma joc. Dar si tu faci la fel. La un moment dat rezonam si ori ne iubim ori ne uram Cand stimuli trimisi de mine nu mai au forta sa trezeasca interesul sau rezervele mele telectuale(limitate) sunt epuizate, devii nepasatoare si imi dai pas. Daca asta ma enerveaza ca am pierdut timpul cu tine si mi-ai aruncat jucariile ma supara si indrept spre tine sacul cu ura la care nu am umblat. O relatie este durabila cand sunt folosite rezervele din ambii saci in doze mici Tu stii mai bine ca mine asta Voi sunteti create sa fiti iluzii placute

    Apreciază

    Răspunde
    1. Bursucel Autor articol

      Supărată e mult spus… mai repede aș spune Cu Revelația în gând.
      Sper să nu știi ce înseamnă 25 de ani de ură constantă… nu cu gând să fac rău persoanei respective, ci cu repulsie și tona de ignore. Culmea e că astea au durut mai tare decât orice rău voluntar făcut… și-a durut de ambele părți.
      Îmi place să mă joc, dar nu la modul ăla urâcios, nu cu gânduri ascunse, ci doar de dragul jocului.
      Și provocările le iau în joacă, altminteri ar deveni corvoadă…
      Acum fac o mărturisire – dar să n-o folosești împotriva-mi, atât cer – nu-mi place să necăjesc oamenii, îi prefer veseli. Așa că gândesc eu că dacă e să mă urască cineva, sursa ar putea fi doar frustrarea sau invidia. Văd eu că pe undeva gândim la fel…😉

      Apreciază

      Răspunde

Grăiește, nu-i bai!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s