Mezalianță?!

( … analiză în regim de urgență… 😉 )

Tocmai ce mi-am terminat de scris Raportul de activitate – o chestie despre care nu m-am sfiit să nu spun că e cumva inutilă și cronofagă. Dar am făcut un efort în seara asta, fix cât să-mi confirm teoria.

Ei, și dacă e așa, am decis că e cazul să-mi ițesc căpșorul dintre hârtii și să-mi plimb în continuare degețelele pe taste, de data asta pentru mine. Între timp am pus iar ouăle la fiert – nu-i de ridicat sprânceana, că de-aia m-am pus pe scris – de data asta le acord atenția cuvenită, așa că stau cu ochii pe ceas de-aici. 😉

Raportul ăsta ziceam că-l scriu benevol, fără să mă împingă nimic de la spate… e doar impulsul de a-mi analiza starea – poate așa m-oi urni să fac un ceva și pentru mine, că prea nu mai am vreme de nimic. Mă bușește râsul, zău, numai la gândul că mă simt ca prinsă într-o relație pe care nu prea mi-o mai vreau. E ca atunci când persoana de lângă tine nu-ți mai inspiră decât dorul de ducă. Cât mai departe, să poți respira în voie. Să nu te mai agaseze nici cu prezența-i și nici cu pretenții obscure… Să-nchizi ușa pe dinafară, să tragi aer în piept, să privești în jur, să zâmbești și să-ți zici Măi, viața asta poate fi chiar frumoasă când îți iei deciziile corecte! 🙂

Ok! Încă nu pot s-o fac, nu? Că ar semăna cu fuga de la locul angajamentului. Vorbeam azi la telefon cu amicul meu cel de la Piatra-Neamț și recunoșteam franc că nu mi-e bine. Am spus-o pe un ton egal, de m-a mirat și pe mine, nu doar pe el. Și mai spuneam că dacă aș pleca ar fi un picuț dovadă de lașitate. La o adică am văzut la ce mă înham și-am zis Da! însoțirii. Doar că din provocare s-a cam transformat în mezalianță cu acte în regulă. Și cu restricțiile pe care un partener urâcios și egoist ți le poate impune… Acordă-mi atenție! Acordă-mi timp! Acordă-mi exclusivitate! Acordă-mi… acordă-mi!!!! 👿

Și-am acordat, zău! I-am zis chiar și fiică-mii duminică seara Pentru cine te chinui tu, Ale, să-mi faci buclele? Că mă primesc ăștia la muncă și nedichisită… Și ghici cine și-a plimbat luni minunăție de bucle pe sub nasul Muncii până pe la 21,00? Recunosc, n-a trecut nebăgat în seamă efortul fie-mii, dar nici hârtiile n-au simțit nevoia să se împuțineze într-atât încât să plec la o oră decentă de lângă ele. Sau o fi dovadă de iubire, mai știi?! 🙄

Îmi mai acord un răgaz de-o lună, c-ar fi păcat să las neterminat ce-am început, Bursucel nerăbdător… Știu că ți-i dor de sărit garduri prin curțile virtuale. Promit să-mi fac vreme să-ți aranjez și blogroll-ul, să bați cărările mai ușor, poate așa o să fii mai fericit… O lună cer și de va merge treaba tot așa, promit să divorțez în regim de urgență. Dragoste cu de-a sila nu se face…

De nu m-oi ține de cuvânt, să rămân fără zâmbet!

🙂 Doina 🙂

Coffee Time – Black Coupe

Asta da boiereală pe mine! Coffee Time aproape de 16,00. Mi-am lungit bălăceala de mi-am înecat of-ul legat de Negruț – nu mai vine… Și nu cred o iotă dacă-mi spuneți c-a fugit în lume de mine, n-am eu față de speriat pisoii! Mai repede cred că i-a făcut de petrecanie Coafeza – n-o fi rezistat bietul de el la stors! 😐

Dar nu m-a dărâmat necazul ăsta! Îi drept că tânjesc după Ghemotocul de Blană promis, dar soluții există… Și-a venit și Zâmbetul de Zile Mari! Plus dorința să lipesc un Puuup mare-mare pe mintea cui a căutat blog de pisoi portocaliu. Ah, nu doar pe minte… mi-oi zice eu Bursucel, dar încă mă simt Pisoi… 😳

Că tot veni vorba de promisiuni și datorii, mi-am zis că e vremea să le onorez, măcar pe rând. Și pentru că tot l-am scos ieri pe Dorel la interval cred că e cazul să fac lumină – n-a murit Dorel, degeaba au conspirat băieții de la Sectorul 7 și-au mimat îngropăciunea lui! În urma unor săpături pur întâmplătoare pe Facebook am aflat Secretul – Dorel a lucrat la negru la Caracal, de l-au mătrășit ăi de la Unirea! A vrut să facă, bietul de el, un bănuț în plus și de-acolo i s-a tras necazul iscat de „slaba planificare”

Acum … tare rău îmi pare de dânsul! Să te-ngroape unii doar pentru că n-ai căscat bine ochii la clauze când ai semnat un contract, nu-i de colo… Da’ măcar mă bucur că n-a murit! (sîc! :P)

În așa condiții pot să schimb și eu ceașca de cafea – trec la a pe care scrie Virgo 😉 – și iau la puricat restul de datorii.

Seară frumoasă, dragilor! 🙂 🙂 🙂

Carență

Azi mi-aș dori să nu-mi pese… Cam așa să-mi fie starea:

Dar nu merge… Știu – și nu de azi, de ieri – că-mi lipsește o doză de sictir. Conștientizez deseori, dar bunul simț (pe care mă încăpățânez să cred că totuși îl posed) mă oprește să fac ceva în direcția asta. Mă limitez doar la câte o mică revoltă câteodată, finalizată printr-un resemnat Asta e, nu e să fie!

De ceva zile bune nu-mi mai e drag locul ăsta. Prefer să plec în pribegie prin alte curți virtuale, numa-n bătătura mea să nu mai stau! E vacarm de fiecare dată când intru… videoclipurile pornesc de capul lor într-un ghiveci de sunete greu de ingerat, iar eu mă simt neputincioasă în fața obrăzniciei lor. Și fug, fug pentru că simt că locul mi-i ostil și nu mă mai vrea! Nici eu nu-l vreau așa – trebuia să fie ceva plăcut, de unde să poți pleca măcar cu un zâmbet în colțul gurii sau măcar cu o urmă de licărire în priviri. Și dacă eu dau bir cu fugiții de aici, vouă cum v-o fi? În ce măsură s-o fi secătuit răbdarea voastră?

Aseară am scotocit înlăuntru-mi după o cât de mică fărâmă de sictir. Aveam nevoie de ea ca de aer, să pot înfrunta hărmălaia de aici și să văd cum naiba să-i retez rădăcinile. Cu speranța că Pot să repar! Ete că n-a fost să fie! Ete că nu le știu chiar pe toate! Nu e plăcut să realizezi că ești doar contabil, nu Mafalda … – altminteri nu m-aș fi poticnit în fața unui amărât de cod, n-aș fi pierdut timpul bântuind pe forumuri în căutare de soluții, n-aș fi bătut în miez de noapte la o poartă – ignorând acel Acces Interzis – în căutare de ajutor, n-aș fi lăsat disperarea să mă cuprindă și nici n-aș fi contribuit la echilibrarea nivelului Mării Negre…

Nu, nu mă dau bătută – m-au cadorisit pare-se ursitoarele cu  încăpățânarea unui catâr – dar dacă nu găsesc nici o soluție de ieșire din dandanaua asta, în semn de pedeapsă pentru neputința-mi pun lacătul pe poartă și desființez hărmălaia!

(Dez)Iluzie

… Mi-e somn… mi-e tare somn! Mi-e teamă că dimineață n-o să mă pot trezi. Să ai o zi frumoasă… te sun mâine de la Brașov! 🙂

…

Slavă Domnului că m-am trezit la vreme!

Poate nu e chiar o minune… la drept vorbind, alarma ceasului o aud doar sâmbăta și duminica – asta în cazul în care nu uit să o opresc vineri seara. Altminteri le e de ajutor doar vecinilor. Sau poate nu?! Realizez că nu i-am întrebat până acum care le e ora de trezire – socot că ar fi o întrebare mult prea personală, așa că nu-i voi întreba niciodată… Și-apoi nu voi rămâne la infinit aici, e doar temporar!

Fac o mișcare de semi-rostogolire și iată-mă față în față cu Ceasul. Îl văd ca prin ceață și mâna stângă găsește de cuviință să pornească o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând părul ciufulit.

Mulțumesc, e mai bine așa!

Două șuvițe coboară cu o îndrăzneală impertinentă, încercând să acopere ca o perdea ochiul stâng…

Într-o zi o să mă tund zero, pe bune!

Mă amuză repetarea propoziției ăsteia de amenințare. Nu mai știu de câte ori am spus-o și săptâmâna asta… Privesc învălmășeala de cifre de pe cadranul ceasului – prea multe zero-uri! Ceva nu-i în regulă… 00,30… ba nu, e ok, este 06,30 – am vreme de duș, ba chiar și de lăsat camera în ordine! Pornesc zâmbind spre baie cu gândul că mi-ar prinde bine un Ceas Adevărat, cu indicatoare pentru minutar și secundar inclusiv… și cu cifre ordonate în horă…

…

E 7,45 când troleibuzul se pune în mișcare – bătrâna care și-a validat tichetul de călătorie înaintea mea are ceas la mână – mare, parcă prea mare e ceasul ăsta electronic pentru brațul ei firav… calculez în gând 20 minute până la gară, 10-15 minute până îmi iau biletul…

E bine… am vreme! 🙂

…

Funcționara de la ghișeu mă privește pe deasupra ochelarilor pe furiș și răsfoiește o revistuță ciudat de colorată… număr până la 60, ajung la 120… la 129 catadixește să mă întrebe cu o voce plictisită

Doriți ceva?

Of, firește că doresc ceva… altminteri ce rost ar avea să o fixez cu privirea și să număr în gând?!

Un bilet dus-întors pentru Brașov, vă rog! 8,30 dus, 18,28 întors… dacă se poate…

Mai dă o pagină din revistuță, mă privește iar pe deasupra ochelarilor…

Vă întoarceți la București azi? Sau rămâneți pe traseu?

Îi lipsește zâmbetul de sticlă… Cum naiba să rămân pe traseu???

La București, firește… e luni mâine – e zi de muncă…

Îi întind banii, îmi dă tichetele și răsuflu ușurată. Pornesc hotărâtă spre peron și nu știu, poate doar mi se pare, dar aud din urmă un

Eu am liber mâine!

…

Urc în tren în vagonul în care aproape câ mă împinge funcționarul de pe peron. N-am apucat să văd dacă e vagonul bun, dar nu e bai! Pot trece din vagon în vagon cu ușurință – am doar rucsacul, aparatul foto și telefonul. Mi-am amintit de el și bag mâna în buzunar să verific cât mai este până pornește trenul. Verific și iar verific și constat că nu-i!  Ei, da… l-am uitat acasă la încărcat! Am un sentiment de panică legat de asta

Offf… o să mă sune să afle cum îmi pare orașul…

Câte apeluri pierdute s-or aduna?

O să se sperie că nu răspund…

Da, el se sperie când nu răspund… sau poate doar cade pe gânduri?! Știe că am mereu telefonul la îndemână, exceptând momentul dușului… Ufff, teama asta că o să îi stric ziua simt că pune stăpânire din ce în ce mai tare pe mintea mea…

Lasă, o să îi trimit poze – o să vadă că am fost acolo…

Compartimentul e ocupat de doar 3 persoane. 4, că nu ar trebui să ignor prezența bebelușului ținut în brațe de doamna din stânga mea… Piticul ăsta scâncește constant, iar mama lui pare cumva neputincioasă. Îi fredonează un fel de aa-aa-aa-a, dar degeaba…

Poate dacă îl legănați un pic… pare că îi e somn…

Nu-i șansă, e chiar mai rău!

Și-ncepe demonstrația. În treacăt m-a lovit de 2 ori cu cotul drept, dar nu asta e problema! Piciul urlă din ce în ce mai tare, iar fața-i a căpătat un aspect curios de roșu-vinețiu, ca și cum legănatul ăsta ar echivala pendulării cu capul în jos. E un El, am aflat numai ce după intervenția domnului care ocupă pe partea opusă locul de la geam.

Fă-l să tacă, mă scoate din minți!

Se pare că el este Tatăl piticului-sirenă… prea ține din scurt situația…

Poate i-o fi foame?!

Am încercat și mai timid de data asta. Mai bine tăceam!

Și-a terminat masa mai devreme!

Of, tonul ăla tăios m-a făcut să-mi îndrept privirea spre posesorul lui… Doi ochi placizi, cu o privire de pește pe ducă – asta a fost impresia lăsată după cele câteva secunde de duel vizual. Și-a coborât privirea pe cartea rămasă deschisă la acceași pagină de minute bune și asta m-a liniștit cumva. Apoi, urmând un arc de cerc de 45 de grade, privirea mea a întâlnit Pălăria! Neagră, cu boruri largi, drepte, ornate cu mere și portocale. Mi-am amintit că la intrarea în compartiment a fost singurul lucru care mi-a atras atenția. Ea – Pălăria-OZN – m-a așezat pe scaunul din fața ei… Un fel de atracție bizară, magnetismul care poate a oprit-o chiar și pe purtătoarea ei să o lepede undeva sus, printre bagaje…

Ce-o avea deosebit pălăria asta?!?

Gândul mi l-a întrerupt un scrâșnet de roți, urmat de o mișcare scurtă de du-te-vino. Pălăria, cu tot cu proprietară, a coborât spre mine și m-a îmbrățișat, învăluindu-mă într-un negru amestecat cu verde-crud și oranj…

…

Am deschis ochii intr-o lumină alb-gâlbuie, înconjurată complet de un alb imaculat… Încerc să mă dumiresc unde mă aflu…

Fac iar o mișcare de semi-rostogolire și văd Ceasul… sau așa îmi pare… E iar în ceață, iar mâna stângă, grijulie, pornește iar o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând șuvițele rebele ce-mi încurcau privirile.

Mulțumesc, e mai bine așa! 🙂

Doi zulufi obraznici coboară cu îndrăzneală acoperind ochiul stâng ca o perdea…

Într-o zi o să mă tund zero!

Zâmbesc… Da, e Ceasul! Privesc la cifrele amestecate pe ecranul lui și deslușesc într-un final – e 10,34! Realizez că e deja târziu, mult prea târziu pentru o evadare din București… Încerc să-mi reprim dezamăgirea și mă consolez…

Asta e… rămâne pe sâmbăta următoare! 😳

Perfect?!

Mama ei de treabă! M-am trezit (cu greu, recunosc) cu o stare soră cu aceea de luni… nici apa, nici picăturile de ploaie n-au avut efect. Nici măcar cafeaua de ora 09,00…

Ooook, la cafeaua de ora 10,00 mi-am zis că mi-s meteosensibilă – Bucureștiul e blagoslovit de ieri cu o vreme de-aia de… numărat bani, deci ploaia e de vină! Cu vremea nu mă pot pune, e independentă de mine, pot doar să mă rog să iasă soarele, să fugă norii, să semene a vară mai mult, să…

Exact, să mă pot trezi și eu cu starea de vineri!

…

Ieri mi-a plăcut tare mult un apus de soare în Florida … genul acela de apus care te face să-ți spui că dimineața ce va urma va fi perfectă! Cumva așa…

Better?! 🙂

Dincolo de cuvinte

Ți-aș aminti azi două fraze:

1. Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia.

2. Nu-i treaba măgarului de unde beau oile apa.

Sunt chestii ce țin strict de bun-simț…

Sigur, mi-ai replica

Ține-ți prietenii aproape și dușmanii și mai aproape,

dar… nu știu de ce zicala asta încă nu țin musai să o ridic la rang de principiu.

Pentru echilibru, colorez cu un zâmbet… 😉

Sleep, sugar…

Azi mi-a fost colegă de birou Somnolența. A băut din cafeaua-mi fără de știre, mi-a întins dinadins doar dosare inutile, iar pe cele trebuitoare mi le-a dosit. M-a însoțit cu o consecvență enervantă în drumurile mele către atelier, către celălalt birou… am bătut potecuță către școală, poate-poate s-o rătăci de mine, dar nu, nu s-a mulțumit doar să mă țină strâns de mână – a ieșit de fiecare dată în față, chinuindu-se să demonstreze că face parte din mine. Supărător! Nici la masă nu m-a slăbit cu prezența-i – am înghițit cu noduri până am obosit în încercarea de a demonstra că mâncarea e bună. M-am dat bătută și am spus Mi-e somn, asta-i problema!

Ploaia de azi a complotat cu Somnolența, inducându-mi o îngăduință de neînchipuit. Așa că mi-am făcut milă de ea și am ascuns-o de lacrimile mari și reci ale ploii. Lângă laptop. El era cald…

În fine… acum e iar lângă mine, îmi cântă cu stăruință Sleep… sleep… sleep, sugar! și recunosc că deja mă învăluie un De ce nu?!

So… Let it be Sleep! 🙂

Azi…

Azi nu zâmbesc… ba chiar am plecat înainte să spun câteva lucruri pe care regret că nu le-am zis. Azi mi-am amintit prea târziu că unii oameni nu merită să numeri și să tragi aer în piept ca să sugrumi cuvintele ce merită rostite. Am plâns vorbele alea curmate pe nedrept și tot nu mi-a trecut. Am plâns, pe bune!

Trăim într-o țară în care indivizi inutili sunt licențiați con brio la facultăți de 2 bani și ne mirăm de ce se duc toate de râpă. Banul… ăsta primează. Prostul cu diplomă are pretenții și nu puține, că nu degeaba și-a golit buzunarele în clădirea aia mare de îi zice facultate.

Azi mi-am dorit să fiu proastă. Să vorbesc măcar aceeași limbă cu unul de-mi impune un program de contabilitate de tot rahatul. Să nu mă deranjeze că Saga nu știe că dacă valoarea facturii e de xxx,56 în stocuri nu are cum să îmi înregistreze doar xxx,50 și să îmi pape 0,06. Așa, de flori de măr…

Azi mi-am dorit să îi amintesc cuiva că în contabilitate e permisă corectarea erorilor contabile. Că dacă un alt licențiat de talia lui casează mijloace fixe după ureche dintr-un cont aiurea, mie îmi permite legea să repar prostia lui. Să nu-și mai tocească și alții nervii încercând să priceapă de ce naiba nimic nu se leagă. Și i-aș mai fi spus că fabulează când afirmă că politica stocurilor și a mijloacelor fixe e mai complicată în contabilitatea bugetară decât în cea a hoților, pardon, a agenților economici. O fi sunat urât, dar asta e ceea ce se insinuează. Vorbim de evaziune fiscală la agenți economici, dar ignorăm haosul din contabilitatea instituțiilor publice. Ignorăm înregistrările contabile originale – ca să fiu cât de cât elegantă în exprimare – demne de o situație de corigență, taxarea lor fiind valabilă doar în cazul agenților economici. După noi potopul…

Ete pe ăsta l-am avut în întreținere ani la rând. Pentru salariul ăstuia am cotizat, să-și poată lua omu’ casă, mașină și să-și odihnească mintea cel puțin o dată pe an în chestia aia de se cheamă concediu. Nu îl invidiez, pe cuvânt! Pentru că știu că îl deranjează că nu îi recunosc autoritatea. Asta îl macină, am văzut-o de la prima întâlnire… Pe mine mă bucură că măcar am norocul să nu dau nas în nas cu el zi de zi. Pentru că altminteri ar trebui să mă interesez la Biroul Juridic care ar fi consecințele altoirii creștetului individului ăsta cu cel mai gros tom de contabilitate pe care l-aș achiziționa indiferent de preț… Doar pentru el.

P.S. Știu că fac revoluție pentru orice 0,01 care nu e la locul lui în contabilitate, dar chiar mi-s eu singura care are ceva cu Saga?

Măști

Fericirea e doar o iluzie atunci când e umbrită de ură…

De când mă știu de ce? mi-a fost mereu alături și mi-a dat bătăi de cap. Plus cuie bătute în talpă… Dar în ciuda tuturor belelelor aduse, n-aș renunța la întrebarea asta. Autosuficiența și limitarea le pot elimina fără urmă de regret.

La una din orele de desen din gimnaziu am aflat că negrul nu e culoare. Că e doar o impresie vizuală, care te împiedică să vezi amalgamul de culori din care e compus. Mi s-a părut ciudat că un amestec de culori are ca rezultat o nonculoare. De ce titulatura asta? Și am întrebat de ce? Explicația a venit pe un ton vădit iritat și s-a limitat la un dezolant pentru că asta e regula! Consecința întrebării puse a fost în anul acela notarea tuturor lucrărilor mele cu 9, pentru că niciunul din desenele mele nu agrea negrul. Ce rost avea să-l folosesc de vreme ce îl consideram inutil? M-am bucurat în anul următor când s-a schimbat profesorul – mi-a înțeles explicația ignorării nonculorii (gândesc că nici el nu agrea negrul) și mi-am recăpătat nota 10.

Există doar două sentimente care pot genera legături puternice între noi și cei din jur. Iubirea și ura. Restul trăirilor sunt gradiente, funcție de extrema care le-a generat, condiționate în mod direct de caracterul celui care le dezvoltă. Mereu am asociat roșul iubirii și negrul urii. Indiferența mi-am zis că este incoloră… uneori pare a fi o stare ideală, dar eu nu aș dori nimănui o viață trăită fără sentimente.

Nu vorbesc niciodată despre ceea ce nu știu sau ce nu am trăit. E mai cuminte așa! Nu sunt mândră de faptul că am urât ani buni o persoană doar pentru învățăturile pe care mi le-a insuflat. Am considerat că mi-a legat picioarele, mi-a tăiat aripile și m-a obligat să înaintez prin viață așa. Am fost un elev bun, am asimilat tot și – ce e mai important – nu am uitat nimic. Burete am fost! Ce e mai ciudat e că pe măsură ce descopeream că tot ceea ce îmi arătase era perfect adevărat, cu atât mai tare detestam persoana respectivă. Modul de a-mi arăta sentimentele era fățiș, incluzând mai ales refuzul împărțirii aceluiași trotuar… Eh, eram prea tânără… Vedeam doar disecția în sine, nu și motivul care o impunea.

Privind în urmă acum realizez că ura aia mi-a aruncat tot timpul un văl gri asupra a tot ceea ce putea fi fericire. Scepticism cumva alimentat de negrul pe care îl preluasem… Ciudat e că am și iubit în perioada aceea, dar de fiecare dată am dat înapoi – prima dată poate cu prea multă ușurință, a doua oară abia când am realizat că povestea cu nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită este perfect adevărată.

Statistic se spune că, spre deosebire de iubire, ura e mai durabilă în timp. Poți urâ un om până la moarte – cred că e cel mai trist lucru ce ți se poate întâmpla! Ce rost are să-ți acoperi culorile cu un ceva ce numai bine nu îți face? Doar pentru că ai ales voluntar ochelarii cu fumuriul cel mai tare…

Gândesc că măștile pe care le purtăm și pe care le așezăm pe fețele celorlalți ne sunt moștenire de la Adam și Eva. Teama legată de repudierea din Rai o purtăm în noi fără drept de apel și ne face să alegem măștile. E simplu să pui o etichetă cuiva, să-i așezi o mască zâmbitoare sau încruntată și – funcție de asta – să decretezi că ți-e prieten sau dușman. Apoi iubești sau urăști… Alegi, uitând că ura e o lamă cu două tăișuri, periculoasă tocmai prin răul pe care ți-l produci ție însuți. Te pierzi ani buni în capcana asta, uitând că viața îți este destinată cu un alt scop.

Acum mă bucur că pot să stau la aceeași masă, să-mi beau cafeaua și să-i zâmbesc sincer persoanei pe care ani buni am considerat-o mai mult decât persona non grata. Am realizat cum e cu prietenii adevărați. E bună trierea – îmi arată măsura în care sunt norocoasă și că nimic în viață nu se întâmplă fără rost…

Rândurile astea n-ar fi fost așternute aici dacă la cafea nu aș fi recitit o discuție purtată în miez de noapte. Discuția asta mi-a întârziat editarea unor alte rânduri, care au rămas în ciornă până la urmă. A fost benefică, altminteri ratam dialogul direct ce va urma azi. Providență sau poate acel semn care te face să-ți spui Dumnezeu mă iubește!  🙂

… mic, precum un pantof de gheișă…

Cât de ușor putem noi trece de la o stare la opusul ei…

Fiecare lucru are un echilibru prestabilit, purtând în esență în aceeași măsură și binele, și răul. Noi suntem cei care decidem ce primează. Grea răspundere…

După-amiază, la revenirea de la birou, m-am bucurat privind paharul plin cu zambile mov. Nu mi s-a mai părut goală camera. De pe pervaz, la fiecare adiere de vânt, mă învăluia un parfum suav. La fiecare asemenea vizită ridicam privirea spre fereastră cu fața luminată.

Rutina… am căpătat obiceiul ca la întoarcerea acasă să-mi fac o cafea, să-mi aprind o țigară și să-mi continui lucrul. De aceea am preferat ca toate lucrările să le fac pe laptopul meu. Pot păstra lejer continuitatea. Până pe la 19,00… Nu m-am dezmințit nici azi – la 19,10 am ieșit pe ușă, respectând obiceiul. Nu odată mi-am spus că e oarecum program de roboțel.

Revenirea… Florile mele erau la locul lor, pe pervaz, gata să mă întâmpine. Bucuria mi-a fost umbrită de un gând ițit din nu știu ce colț al conștiinței. Le-am văzut fragile deodată. Și mi-am zis că sunt nefericite în paharul ăla, parcă prea neîncăpător. Mic, precum un pantof de gheișă – mi-ar fi plăcut să nu fac analogia asta…

În fine, acum sunt tardive regretele și ar umbri pe nedrept menirea florilor mele. O să mă bucur de ele și azi, și mâine poate… Repar altfel – promit că de anul ce vine voi avea zambile mov de grădină pe pervaz… dar în glastră! 🙂