Pisici?!

Invocând pisicii – pentru a nu mai știu câta oară – mi-am luat inima-n dinți și m-am pus pe scris. Ce-o ieși după… numai Bunul știe! Spun din capul locului că eu n-am habar cum or curge, da-i musai s-aștern rândurile ce-or urma… Bulucească-se cum le-o place!

Inițial aveam de gând să povestesc – într-una din zilele când mi s-ar fi acrit de croșetat gentuțe, floricele și alte nimicuri, eventual – despre cum pot dovedi eu că mi-s majoră și vaccinată. Știu, poate uneori nu pare, dar după cartea de identitate garantat am voie să particip 100% la un festival al berii (țuicii, vinului, etc.). Povestea cu vaccinatul, ehe! Nu-i deloc simplă, că dacă n-ai în mânuță avizul epidemiologic  te pui frumușel pe cale să faci rost de el, c-altminteri îi rost de înțepat. Și dacă Bunul și-a mai și râs de tine, plimbându-te de-a lungul vieții de la Ana la Caiafa, apăi ori ai drum de bătut, ori… În fine, la capitolul ăsta mi-am fost norocoasă și-am scăpat de-o buclă până la Constanța. Mulțumesc pe astă cale Bunului cu o plecăciune, c-aș fi fost tare necăjită s-ajung la mal de mare și-n loc să mă bucur de avantajul apropierii de Băltoacă să-mi pierd bunătate de timp făcând potecuță între trei școli și silind omuleții să cotrobăie prin arhive. Nu se făcea să le dau ghes să bată mărunțel din buze la adresa-mi. Aș fi pierit de rușine, probabil…

Totuși, majoră și vaccinată cum mi-s, nu sunt chiar scutită de neajunsuri. Altminteri n-aș fi scris acum. La o adică, admițând că n-aș fi avut somn la ora asta, puteam face orice altceva. De exemplu, puteam descărca pozele cele noi, le treceam prin sită… Aveam material de tapetat curtea-mi virtuală. Dar nu! Am în schimb altceva – un inepuizabil chef de cântat care – una din două – ori l-a speriat pe Moș Ene și mi l-a gonit cu viteza luminii, ori mi l-a încremenit într-o statornică admirație, undeva pe lângă fereastra deschisă, în beznă. Deși mi-ar plăcea perspectiva celei de-a doua variante, mai mult ca sigur prima e viabilă. Logic, firește…

Așa cum logic ar fi fost să lălăi fredonez și eu ceva mai… ceva mai în ton cu evenimentul care numai ce-a trecut. Ăl din Piața Constituției. M-ar fi înțeles și blonda de sor’-mea, și zăpăcita de fiică-mea. M-aș fi înțeles și eu chiar, că-mi place Robbie Williams. Dar n-a fost să fie, nah! Asta fiindcă pe când fii-mea & soră-mea se tratau în respectiva piață cu bere apă plată cu/fără lămâie (?!?) și-și răsfățau urechile într-un final cu Angel, eu mă scăldam în Sunetul muzicii. Fiecare cu răsfățul lui, deh! Frumos, zău! Impresionant chiar – o vizionare care cerea musai bis!

Urmarea însă… Nu, nu-i Do re mi. Nici Edelweiss, nici My favorite things. Viral s-a dovedit a fi

Numai bun de înveselit duminica oricărei ființe majore și vaccinate. Și nu numai…

(Dam)bla

Azi-noapte, la ora când găinile dormeau duse de cel puțin 7 ore, sub ploaia caldă pe care mi-o pot adjudeca la comandă, mi s-a iscat în dovlecel un gând întâi călduț, pe care l-a apucat mai apoi așa o febră care cred eu că l-a-ndemnat să tropăie și să se vânture, de-ai fi băgat mâna în foc că e lovit de dambla! Ditamai pacostea… Cu-așa ceva nu se face să pornești la drum nici măcar 7 pași, că nu știi unde ajungi, așa c-am încercat să-i fac vânt. Să-l răcoresc cumva, să-i scad fierbânțeala măcar până la limita suportabilității. În miez de noapte gândurilor le șade parcă mai bine să fie așezate molcom, eventual cu scufia trasă regulamentar peste ochi. Mai ales dacă în ziua imediat următoare gazda lor musai tre’ să onoreze cu prezența (și cu plugul) minunata (și interminabila) miriște a muncii.

Pajiște pe care am ajuns cam anevoie dimineață, din cauză că nu prea m-am înțeles la preț cu dânsul. Luat cu binișorul, gândul s-a schimonosit la mine cam așa și pe post de bonus m-a cadorisit cu un semn copiat parcă de la un autostopist ofuscat de refuz și rămas pe margine de șant mofluz. Acum, deși-mi deschid sufletul, spun cu tot regretul că semnul ăsta nu vi-l pot arăta. Nu se face, zău! Și-așa mi-e peste poate de jenă că un gând găzduit de mine pe veresie și-a permis o asemenea mojicie…

Trecând peste, mi-am zis că bine nu se mai face dacă încerc să mă burzuluiesc la el. Am adormit cu chiu – cu vai și cu speranța că i-o trece bolânzeala… că l-or dăscăli până-n zori celelalte gânduri surate… că… […] N-a fost să fie!

Acum… Numai ce am epuizat și ultima cale amiabilă de conciliere – varianta târgului cinstit. Adică… Dacă eu scriu, e clar că te trezești cu bocceluța pe cărare, înțelegi? Și vine noaptea acușica, măi… În crucea nopții cine, pisici, te mai găzduiește pe tine?! Pe mine argumentul ăsta m-ar fi potolit, că nu-i de colo să numeri stelele noaptea pe drum de unul singur. Pe el… ba! Mi-e milă să-l văd așa zănatic, dar n-am ce-i face – trebuie să-mi respect înțelegerea. Că prea și-a râs de mine…

Noua lege care-i dată te cam oropsește, Fată! Ce zicală?! De acum tu o să rămâi în drum și poate doar damigene s-or plimba cu Ia-mă, nene!

Acum doar o rugăminte mai am. Dacă îl vedeți murat de ploaia care numai ce a trecut, să nu vi se înmoaie inima, vă rog! La cum bate din picior, tare mi-e că încă nu s-a lecuit de dambla…

P.S. Un gând bun și frumos ca un curcubeu mă-ndeamnă să fiu prevăzătoare și să dreg busuiocul cu un firicel de noroc.  N-ar fi păcat ca tocmai un gând alungat din curtea mea să strice cuiva un prea așteptat sfârșit de săptămână?

Ronțăitul poate dăuna sănătății, zău!

Din start spun că nu mi-s o ființă meschină. Mai repede practică decât cumpătată, bucuroasă că zgârcenia încă n-a reușit să mă acapareze, încerc să împac și capra, și varza. Sigur, s-ar putea spune că mi-s recalcitrantă. Mai ales când mi se pune pata și refuz să mai cumpăr chestii care-mi provoacă alergii. 🙄

Până mai acum ceva vreme mi-erau dragi Covrigeii cu tărâțe. Ronțăiam cumpătat și întindeam punga cu generozitate prin cam toate punctele cardinale-n care-mi identificam semenii. Luau oamenii, că nu puteau face față generozității (?!) gestului și nici fețișoarei mele care exprima clar dezamăgirea când întâmpina vreo cât de mică dâră de refuz. Deh, n-am leac, trebuie să împărtășesc lumii micile-mi bucurii, fie ele chiar și gastronomice… Și-mi rămâneau bucurie probabil și-acum de nu mă lipeam de un scărpinici urâcios, care intuiesc eu că lipea zâmbete care mai de care mai… cu moț de fiecare dată când ieșeam din raza vizuală a martorilor. Am dat vina ba pe mâncarea de la cantină, ba pe căldura din birou, ba pe detergent, ba chiar și pe bietul Cocolino – celebrul antidot al Viagrăi… Realizez că mi-am scrijelit pe răboj cam multe păcate și pe calea asta îl rog pe Bunul – cât de frumos pot eu – să mi le șteargă până nu-mi dau obștescul sfârșit sfâșiată de rușine. 😐

Ei, toate astea s-au întâmplat până mi-a venit ideea să-mi arunc privirea peste eticheta Covrigeilor cu tărâțe și să mă dumiresc într-un final cui ar trebui să-i mulțumesc pentru frenezia scărpiniciului. E524! 😯 M-au trecut toate apele și mi-a dispărut ca spălată cu leșie toată pofta de covrigei! Nu-i corect... probabil așa ar spune producătorul de-ar da cu ochii de rândurile mele. Posibil, dar nici mie nu mi se pare firesc să tac și să țin numai pentru mine ce-am aflat, eventual să las vreun alt amator să simtă pe pielea-i beneficiul minunatului aditiv.

Acum… eu m-am cam lecuit de ronțăit. E drept, mă-ncearcă un pic părerea de rău pentru tanti vânzătoarea care mă privește cumva chiorâș că nu-i mai fac vânzare și-i rămâne pe stoc marfa, dar ce să-i fac? O las pe ea să țină cu producătorul – eu de vreo săptămână știu clar că țin cu ursu’ de la Bușteni! 😉

Azi am deșertat sacul, așa că pot lăsa la vedere zâmbetul care mi-a revenit – cald și luminos, numai bun de colorat o altă zi de joi… 🙂

 

Lent(Oare)?

Cică o dată pe an baba nu are voie să se pieptene, chiar dacă țara arde! Chestia asta am concluzionat-o după ce m-a pus mama la curent (via telefon) cu ce am voie și ce nu trebuie să fac azi. Adică de Sfântul Andrei…

Chestia anapoda e că eu – neinițiată, deh – apucasem deja să fac câteva trebușoare uzuale, c-așa socoteam eu că e firesc. La o adică tot de la mama știam că dimineața – sau, mă rog, momentul în care binevoiești a te trezi din somnul de odihnă sau din ăl de frumusețe – trebuie să te speli frumușel cu apă rece pe față, să-ți periezi dinții și să te piepteni. Niciodată nu mi-a permis abaterea de la regulă, ba mai mult, îmi amintesc că era o vreme în care zilnic – da’ zilnic! – Bună dimineața! era urmată de Te-ai spălat pe ochi? Dar pe dinți? Ia mai dă tu cu peria prin păr, că nu-mi place deloc cum îți stă ciuful! Și uite, chiar dacă totul era însoțit de zâmbetul de la final, eu tot ca pe-o teroare a regulii resimțeam întâmpinarea aceea grijulie. Promptă mai era pe-atunci…

Mai devreme era gata-gata s-o bănuiesc pe biata mama de lentoare în reacții. Păi la ce bun să-mi spună azi să nu... după ce am făptuit deja nepermisul? Asta doar așa, ca să m-apuce remușcările și să am eu motiv de-ngrijorare? Oricât de lipsită de obediență mi-s eu, tot știu că nu e bine deloc să te pui rău cu superiorii. Că deh, de sus – având perspectiva în toată splendoarea ei – vezi mai bine lucrurile, bașca mai ai și puterea să dispui cumva discreționar taxarea nesupușeniei. Apoi, una e să mă pedepsească pe mine și alta e s-o năpăstuiască pe fii-mea. Că până să duc eu învățătura mai departe, înfăptuise și ea nelegiuirea de a-și mătura casa! Azi! Tocmai azi! Că nu se uitase la televizor să afle rânduiala zilei… Că logica nemăturatului și nepieptănatului nuuuumai bunul și sfântul Andrei o știe. Sau ăl de le-o fi născocit și-mprăștiat pe la TV…

Acu’… nu-ș ce să zic… O cred pe mama când îmi spune că pe vremea când încă trăia bunica nu s-a pomenit ca în ziua asta oamenii să umble ciufuliți. Am clătinat din cap a înțelegere și aprobare la fel cum am făcut-o când am citit despre una din întrebările legate de deficitul fondului de pensii, că tare mi-ar plăcea să scap de scepticism și să am siguranța că măcar pe mine m-o scăpa Sfântu’ Andrei de lentoare, să am vreme să-mi pun prompt la curent nepoții cu rânduielile din ziulicile pe care bunicul – om harnic și ironic din fire – le definea a fi bucuria puturosului.

În fine… dacă mi se-ntâmplă vreo boacănă din cauza măturatului și pieptănatului de azi, asta e… o să trag până la urmă ponoasele, că doar eu mi-s di vină! Dar mi-s curioasă, zău! A mai auzit careva de-așa ceva? E vreunul care nu s-a pieptănat în cunoștință de cauză azi, exceptându-i – firește! – pe fericiții și inspirații beneficiari ai tunsorii zero?!

Trifoi, Morcovi și Saturn

Nu cred că s-a inventat încă apa sfințită care să mă ferească de obiceiul prost de a-mi bate cuie în talpă. Și chiar de s-ar inventa, nu cred că 2 litri pe zi mi-ar fi de folos. Că eu mi-s cam extrovertită și când mi-e a spune ce-am pe limbă nu mă oprești și pace bună! Ei, de eram Bufon la Curte, mai treacă-meargă! Unii ar fi râs, alții ar fi zis lasă, n-are toate țiglele pe casă, e de-nțeles… și furtuna ar fi trecut cât ai bate din palme, așa cum treceau pe vremuri ordonanțele asumate pe bandă rulantă.

Bine-bine, dar ce-are-a face apa sfințită, bufonu’ cu trifoiu’, morcovu’ și inelatu’ de Saturn?! Poate doar lipsa țiglelor explică legătura?! Sincer, până acum jumătate de oră n-aveau nimic în comun. Până m-a trimis Aghiuță din click în click la Planete, ca să pricep, dom’le, cine și cum mă guvernează. Adicătelea de ce talpa mea colectează cuie!

Tot sincer tre’ să recunosc că nu prea am priceput eu mare lucru din polologhia de acolo – din start refuz să iau în considerare posibilitatea limitării și pun în cârca orei înaintate eventualele-mi… nedumeriri, nah… Asta până am ajuns la explicațiile din dreptul fiecărei planete. Ajungând la Mercur am aflat eu că – vreau-nu vreau – mi-s laolaltă cu trifoiul (că doar nu degeaba zic eu că mi-s norocoasă) și cu morcovul (no comment, da?! ). Am clătinat din cap, am tras linie și mi-am zis că asta e, mi-s o Fecioară care comunică poate prea mult și-ar fi cazul să mai temperez asta. Cum…?!  Și nu mi-am terminat bine gândul c-am dat cu ochii de Saturn. Ete de-aici mi-ar fi scăparea! Că numai el, inelatul și drăguțul, știe cum să evidențieze (citez) limitările la care sunt supuși oamenii, mentalul concret, valorile timpului și-ale răbdării, testele spirituale de evoluție care obligă ființa să-și conștientizeze propria karmă și să se integreze în armonia universală.

Toate bune și frumoase, că eu îmi doresc și răbdare, și armonie universală… și tare mi-ar plăcea să îl însoțesc pe Saturn ăsta și cu morcovu’, și cu trifoiu’. Partea proastă e că nu el mă guvernează și probabil de-asta mă și ține la distanță…

Sursa foto

Cam așa mi-s eu cu Saturn… Acum, ca să nu par Bursucel de neam prost, nu vă-ntreb de e cineva care are trecere la dânsul și nici nu cer înlesnirea unei întrevederi. Mă rezum la a-l fixa cu privirea deocamdată, poate s-o simți el și-o da semne. Asta de-o vrea morcovi și trifoi… Vouă nu vă dau morcovi, că tare mi-e că fiecare are cultura lui. Dar trifoi din cel ce iscă zâmbete puteți lua – e numai bun de acoperit ceasuri de marți!

(Ne)Lămuriri

De n-ar fi bătut în cuie planul de zbor, aș cocheta cu perspectiva de a urma cursurile Facultății de Psihologie. Nu știu dacă aș bătători calea psihologului pro bono, dar măcar aș ști să dau răspunsurile corespunzătoare, fără să-mi mai chinui mintea cu dacă tăceam, filozof rămâneam! Nu știu cum oți fi voi, dar eu n-am mereu certitudinea că mi-s în măsură să găsesc soluțiile optime, oooricât aș transforma în morișcă o problemă, răsucind-o pe toate părțile. Uneori chiar simt că mi se pune pe creștet o căciulă muuult prea mare pentru al meu căp’șor…

În dimineața asta… Mă rog, dimineața mea este momentul în care – din propria-mi inițiativă sau forțată de alții – mă văd obligată să-mi fac prima cafea, să pot întâmpina cu picul de concentrare noua ziulică ivită. Iar nu știu cum or fi alții blagosloviți – la mine concentrarea se lasă mai greu venită, abia de la a doua cafea onorându-mă cu prezența mai consistent. Percep chestia asta ca pe un deficit serios, care-mi crează dezavantaje majore, mai ales atunci când mă trezește cineva din somn și-mi expune datele problemei, bașca mai așteaptă și răspunsuri pertinente…

O ecuație cu 3 necunoscute – sau poate doar 2 și ½, fiindcă trebuie să recunosc cinstit că în problema asta era inclusă și persoana de mi-a dat trezirea. Ea e z, să zicem… și m-a sunat să mă întrebe 1.de ce nu răspund la numărul de telefon pe care mi-l știa ea? că de ieri mă tooot sună și… am ceva cu ea de nu-i răspund?… 2. o cunosc pe x? Multe, zău, prea multe întrebări pentru prima oră… Pe z n-o mai văzusem de pe vremea când am divorțat prima dată de contabilitate. N-aveam în comun decât câteva spețe strict profesionale discutate și amintirea interminabilelor cozi la ghișeele unde se depuneau pe vremuri declarațiile fiscale. Deci nimic care să fi generat vreo scindare, nimic de reproșat, nimic de împărțit. Pe x n-o cunoșteam, dar îi puteam face hatârul să-mi sun prietena de la control fiscal, poate… Nu, nu e ce crezi tu… și-uite-așa aflu eu că x este fosta lui y… Pfiuu, nici pe y nu-l cunosc… sau poate doar din vedere, că Tulcea e mică și… Povestea însă mi-a sunat al naibii de familiară, ca și descrierea lui x – un fel de inamic public, așa cum erau copiii prezentați de Mr. Waternoose în Monsters Inc.

Nu mi-s încă lămurită dacă am făcut bine spunându-i amicei să lase lucrurile să-și urmeze cursul firesc, fiindcă nu-i dracul atât de negru… Că dacă x e într-atât de odioasă pe cât mi-a zugrăvit-o, am dat cu bâta în baltă, implicit de belea! Și uite-așa m-am căpătat eu cu regretul că nu mi-s, dom’le, licențiată în psihologie. Alta era treaba! Îi chemam frumușel pe toți la cabinet și puneam de-o consiliere ca la carte, încheind cu un lăsați naibii prostiile, oameni buni, că viața-i prea scurtă – mai bine puneți inima și iubiți!

Nah, că de astă dată orice asemănare cu persoanele reale nu e deloc pur întâmplătoare…

Impardonabil

Pfiuuu, iar am comis-o! Și n-a fost cu intenție… doar că n-am putut să mă abțin și pace! Mdea, ăsta e cusurul meu…

M-am trezit dimineață cu un chef nebun de gătit. Din vreme în vreme înveselesc Bucătăria cu prezența-mi pitorească. Și-i împrumut culoare din belșug cu rochia-mi roșie cu floricele. Dacă era vineri, scriam Jurnalul. Așa… doar consemnez cum am mai vrăjit eu Bucătăria.

Buuun! Pentru că tot eram plină de elan muncitoresc am pândit-o pe fosta colegă de birou. Am speriat-o cu un Bau! și-ntre două guri de cafea și-un fum de țigară am întrebat-o Ce zici de-o ciorbă de burtă? Și cum n-a avut nimicuța împotrivă… m-am pus pe cale spre magazin după cele trebuitoare. Cineva tre’ să facă piața și duminică, nu?

La întoarcere, mă sună o prietenă să afle dacă mi-s încă întreagă, să știe ce mai fac… chestii de-astea, ca-ntre fete! Și-mi dă ghes Bunul să-i zic și de proiectul meu. Fată, fie-ți milă de mine și nu-mi strica ziua de plajă! Că de-o săptămână visez să stau despuiată toată ziulica pe plajă. Nu fi știi tu cum!

Mdea… fiindcă prietenul la nevoie se cunoaște am ajuns acasă și am tras de timp cât am putut. Cu mare părere de rău, dar ce să fac? Am pus vinete la aburi – că asta cică nu se numește gătit – am făcut un mujdei de usturoi cu iaurt și smântână, am tăiat roșii și-am făcut un tortuleț a la Ana. Cam așa…

Am blurat imaginea de necaz… că-ntre timp m-a sunat Prietena și m-a luat cam pe ocolite cu-ntrebarea Fată, sper că n-ai stat nemâncată până acum. Ia zi, ce-ai băgat la ghiozdănel? Când i-am zis ce-am mâncat s-a oțărât la mine cu un Ei, parcă-ți stătea în gât brânza de capră cu roșii… Cum spuneam – prietenul la nevoie se cunoaște. De prietene nu se pomenește cuvințel.

Totuși îi dau picul de dreptate și n-o șterg din lista de prieteni pe motiv c-ar fi în stare să mă pună să mănânc doar uscături. Partea proastă e că, mai nou, de fiecare dată când gătesc se-ntâmplă ceva. Natura se dă de-a berbeleacu’ în cinstea evenimentului. Bine că n-am Oceanu’ la doi pași, că mă ploconea cu vreun tsunami de toată frumusețea!

Acum mi-e ciorba pe foc și-afară o cam pune de-o furtună. S-a hărnicit și nea’ Ilie iar și-mi bubuie în urechi tunetele ‘mnealui. Da’ nu mă las eu speriată de hărmălaia lui și nu-i fac hatârul să-nchid fereastra. E răcoare și mi-e bine așa, Sfinte! Ce-ți veni să-mi agasezi urechile?

Mă uit cum plouă și parcă mi se strânge sufletul. Sper să fi ajuns pe vreme bună acasă prietena asta a mea… Prefer să-mi zâmbească, așa cum poate o să zâmbiți și voi, nu s-arunce cu roșii stricate după mine. Că-i musai să ne fie săptămâna cea nouă adunătură de bucurie, nu?

S(-)ofist(r)icat…

Pornisem de la cu totul altceva… De la Pânza de Păianjen – cartea Cellei Serghi. Mi-am amintit azi ieri că acum ț ani, după ce am terminat-o de citit, i-am spus Mamei că-mi doresc tare-tare și eu o rochie albă tivită cu pisici alergând după gheme. M-a privit Mama mirată de așa cerere. Din creștet până-n tălpi. Și-a fixat privirile pe vânătăile ce-mi stăpâneau cu veselie gleznele, a clătinat din cap și-apoi mi-a spus N-are rost efortul – n-ai îmbrăca-o… Ar spori doar numărul hainelor care ocupă locul în șifonier degeaba! Pe undeva avea dreptate…

Mai am și acum ceva din practicul de altădată. Prefer blugii, chiar dacă în garderobă am și rochii. Blugii îmi dau senzația de lejeritate. Mi-s dragi rochiile, dar până mă decid să îmbrac una… he he! Mai luna trecută cochetam cu ideea de a-mi lua una cu maci. N-am găsit niciuna care să-mi fie pe plac, așa că m-am potolit. Ieri m-am pornit în căutare pe net din nou – de data asta am vrut-o iar pe aceea cu pisici și gheme. Știu, mi-s incorigibilă și-mi doresc mereu exact ce e mai greu de găsit. Am dat peste altceva în schimb – o imagine familiară mi-a atras atenția, coincidența era prea mare, iar tentația…

Sursa Foto: http://www.marquisoffashion.com/sibling-fall-2013/

Buuun! Acum am ajuns la acel ceva! Și nu-i bun, că nu-mi miroase-a bine! Adică… ce naiba te poate convinge să porți un tricou cu Please, kill me?!? E disperarea într-atât de mare, generată de hidoșenia boarfelor aruncate pe dânsu’ ? Nu știu cât au încasat băieții pentru pedeapsa asta…

Uite, recunosc, întâi m-am cam prăpădit de râs privindu-i. Și dacă nu făceam escală într-o altă curte virtuală  înainte de a mă apuca de scris, probabil n-aș fi pomenit nimic despre obediență. Aș fi făcut doar haz de necaz și n-aș fi privit colecția asta de… modă ca pe un experiment cu pe oameni. Aș fi zis prefer să mă omoare cu zile muzica decât boarfele purtate! Cam așa… 

Acum las de la mine – de gustibus non est disputandum… La urma urmei cine pisici mi-s eu să-l iau la bani mărunți tocmai pe Designer? Mai bine pun de-o cafea, că tot mi-am fost cap limpede și-n noaptea asta. Eu o fac, voi o beți… important e ca toată lumea să fie fericită! Poate doar băieții ăia or fi cu lacrimi pe obraz… Să le fie de bine, că doar nu i-am îmbrăcat eu?!

Cum spuneam – cafeluța îi gata! Azi se servește musai cu zâmbet, că doar e vineri!

Turmeric

Plecată în expediție prin vastele-mi apartamente cu gând să-mi spăl cana de cafea, m-am surprins mai devreme privind Oglinda. Apoi Etajera. Pe ea, la loc de cinste zac Anticearcănul, Crema de ochi și Crema de față. Așezate strategic, poate-poate m-oi milostivi de ele să le mai și folosesc! Ba am mai pus alături și o vază mică, găzduind azi un fir de Gerberă Portocalie. Adică – dau cu ochii de Floare ➡ mi-amintesc că dacă nu mă îngrijesc o să…

În fine, cert e că nu-mi amintesc dacă săptămâna trecută am folosit cremele sau anticearcănul – am pus mâna pe ele doar când am șters praful… Dar privindu-le mi-am zis că probabilitatea ca un Bursucel să se poată transforma într-o Divă tinde să o egaleze pe aceea în care Doina n-ar da cu stângul în dreptul când vine vorba de Geometrie în totalitatea ei… Există excepții, firește și de o parte, și de alta, dar să nu uităm care este rolul Excepției!

Acum nu știu dacă portocaliul Gerberei e de vină… cert e că preț de o clipă mi-a trecut prin minte ca o nălucă o fețișoară gălbioară, purtând parcă pecetea icterului și m-a bușit râsul, amintindu-mi de-o temerară încercare din care am ieșit cu fața curată numai după ce am șmotruit la ea preț de vreo juma’ de oră!

Sursa Foto

Nu mai stau să răscolesc în arhivă după data evenimentului – undeva prin iunie sau pe la sfârșitul lui mai m-a lovit  brusc dragul de mine. Așa că în ziua aceea am dat sfoară în țară pe messenger unei prietene că-mi pun mască! Și nu de oricare, ci din aceea cu turmeric! Că știam eu de mai multă vreme cât de făinuță este! Între noi fie vorba, la masca asta visam încă din Franța, doar că acolo niciodată n-am găsit momentul potrivit pentru ea. Asta se traduce prin să fiu singură în casă, fără perspectiva unei iminente sosiri a publicului spectator. Oi avea eu cusururi, dar nu mă lasă sufletul să provoc traume doar de amorul artei frumuseții!

Din start vă spun că n-o să găsiți masca mea pe net. Că deh, eu tre’ să-mi personalizez rețetele… Așa că am luat jumătate de banană pe care am amestecat-o cu jumătate de avocado. am pus o linguriță rasă de turmeric, am mixat cu spirit de răspundere, am pregătit terenul și l-am uns cu masca-minune! Apoi mi-am admirat în oglindă Opera preț de câteva minute… Timp în care m-am bucurat că nu m-am învrednicit să socializez prea tare cu vecinii de prin preajmă… Asta-mi dă avantajul… N-am reușit să mai gândesc la avantajul singurătății într-atât de trebuitoare în astfel de momente din cauza telefonului. Era exact ceea ce-mi lipsea – surpriza unui musafir sosit pe nepusă masă, oprit regulamentar la intrare și sfătuit de Portar să sune, dom’le, că doar așa procedează oamenii bine-crescuți!

Ce ceai de mușețel?!? În câteva secunde s-a dus pe apa sâmbetei chiuvetei frumusețe de mască… Care a lăsat în urmă-i minunăție de galben bine ancorat în ten! Nah, Fată, ai o față numai bună de primit musafirii!

Apoi… m-am transformat în gazdă bucuroasă de vizita musafirului care – după ce a primit asigurările că Mi-i ficatul bine, pe cuvânt! Și nici probleme cu vezica biliară n-am! M-a lovit doar boala înfrumusețării, da-mi trece, zău! – a asistat la vindecarea miraculoasă a icterului care mă arunca detașat în rasa galbenă. N-a văzut fețișoara mea atâta apă de albăstrele în toată istoria ei de la bebeluș încoace…

Deocamdată nu mai dau semne de bolânzeală… Mă rezum la obiceiul de a  folosi turmeric doar pe post de condiment. Merge și la supe, merge și la orez, pește sau pui. Asta nu înseamnă totuși că m-am lecuit de tot. Mă bate gândul ca data viitoare (nu mi-i prea clar dacă va fi anul ăsta sau următorul, eventual) să adaug în mască și suc de lămâie. Și – hotărât! – atunci închid telefonul, încui ușa și trag draperiile. Simple măsuri anti-musafiri… Ori îmi iese, ori mă mut în China ! Sincer, mizez pe prima variantă…

Până atunci, arunc o pată de galben-vesel și-o mână de verde-antidot numai bune să contureze urarea de Să vă fie Marți cu 3 ceasuri (nu zic de care) lipsă!

Asul de Treflă

S.O.S.! Numai la amintirea expresiei tipului la vederea sulului de hârtie afișat pe ecranul tabletei mă bușește râsul, de intră oamenii din preajmă la idei și dau bir cu fugiții în căutarea unei oglinzi… Până să le explic eu ce și cum, duși sunt! 🙄

Și mi-i imposibil să nu-mi amintesc reclama asta, că noile firme pentru care lucrez distribuie Hârtie Igienică! N modele! 😐

Și n-o să zic prea multe, c-aș strica tot farmecul povestioarei de mai sus. Am ales varianta en francaise – sună mai fain parcă finalul… 😉

Eu văd așa – El, capul familiei, a urmat îndemnul Cumpără tableta asta, e top of the top! Ia uite câte știe să facă Minunea! Cumpără! 👿 Ăsta tre’ să fie rezultatul emancipării lui Adam – de data asta se pare că Eva a fost mai cumpătată și nu a mușcat Mărul…

Și mai e și asta… De sâmbătă nu-mi dă pace o dilemă – Cine o fi scos asul din mânecă? O femeie? Un bărbat cu suflet de femeie? 😕 La prima vedere aș paria pe varianta O femeie, cu siguranță! Doar că imediat apare dubiul Hmm, dar dacă e o cacealma? Dacă ideea reclamei îi aparține unui EL?!? 🙄

Tare mi-ar plăcea să aflu… să știu și eu cui trebuie să-i mulțumesc pentru zâmbetul desenat pe fețișoara Bursucelului?! 🙂