Direcții

   Motto

Este suficient un surâs al vieţii  pentru ca totul să recapete sens…

Constantin Noica

1987 – Promisiunea e sfântă. Când promiți ceva cuiva îi dăruiești o speranță. Când ai grijă să-ți îndeplinești promisiunea, sădești bucurie și încredere!

…

2013 – Promisiunea e o pacoste, D! Veritabil Călcâi al lui Ahile pentru cel care o face. N-are sens să-ți dărâmi lumea pentru a o clădi pe-a altcuiva…

2014 – Ce-ar fi dacă am creiona Promisiunea doar ca pe un simplu surâs al vieții? 🙂

Sens

De cum am pus în practică decizia, au tăbărât gândurile pe mine, parcă hotărâte să mă ia la scuturat și puricat mai dihai decât Fiscul când controlează un neica-nimeni… Am o ușoară părere de rău, amestecată peste bucuria de a-mi fi dus la capăt o chestie de principiu… Am o nostalgie, așezată peste ușurarea de a-i fi dat câștig de cauză respectului de sine… Poate pentru că, indiferent de sfaturile citite, eu tot mă atașez de oameni și de locuri. N-aș renunța la a pune suflet în tot ceea ce fac…

Starea de azi mi-a adus aminte de gustul ușor amar pe care mi l-a lăsat divorțul. Și-atunci mi-a jucat feste Conștiința. M-am gândit la neîmplinirea pe care i-o dăruisem omului lângă care nu mai puteam concepe să trăiesc nici măcar o câtime de ziulică. Nepotrivirea de caracter mi s-a părut a fi doar un simplu paravan în spatele căruia triumfau inflexiunea și încăpățânarea mea. Și nu mi-a fost deloc plăcut să gândesc asta… Nici asigurările primite mai apoi, nici măcar faptul că peste ani am rămas buni prieteni n-au șters impresia de atunci. Poate pentru că încă nu atinsesem înțelepciunea de a prețui și accepta utilitatea răului necesar?!

Nu-mi place să repet greșeli… din fiecare întâmplare am știut să-mi trag învățămintele. Și într-o ușoară sclipire de autoconservare mi-am promis să nu-mi mai leg viața de cineva. Nu semnând contractul pe un petic de hârtie. Să n-am ce contesta. Să nu-mi mai pot reproșa nimic. În privința asta pot zâmbi ușurată…

Azi am divorțat din nou… Un altfel de divorț, e drept, dar tot în cunoștință de cauză, tot stârnit de nevoia mea de a mă respecta. Știu, mulți poate vor spune că iar a primat încăpățânarea, dar nu… de data asta cunosc valoarea răului necesar. Pentru că în timp am mai învățat un lucru – dacă dimineața nu pleci cu zâmbetul pe buze spre locul de muncă, e în zadar drumul într-acolo. E ca și cum ai fi prins într-o căsnicie fadă, de fațadă, fără iubire, fără respect…

Sursa Foto

42

Aniversarea asta nu am cum să o uit…

Pentru că mă aflu într-un loc drag, foarte aproape de casă. Trei replici l-au transformat brusc în ceva care mă face să mă simt stingheră. Şi ca o ironie, nu am cum să plec fiindcă mi-am spălat singurele haine decente de umblat pe stradă la aşa o oră.

Mă simt oarecum bizar. După toate cele prin care am trecut tot îmi e drag un om. Tot îi găsesc scuze. Şi tot îl iubesc.

Şi mai simt că obosesc. Obosesc să analizez. Prefer să nu mai caut sensuri. Să iau lucrurile ca atare.

Mi-ar fi plăcut să se cheme Înţelepciune, nu Oboseală. Ştiu că mai am de aşteptat şi asta mă sperie…