Sens

De cum am pus în practică decizia, au tăbărât gândurile pe mine, parcă hotărâte să mă ia la scuturat și puricat mai dihai decât Fiscul când controlează un neica-nimeni… Am o ușoară părere de rău, amestecată peste bucuria de a-mi fi dus la capăt o chestie de principiu… Am o nostalgie, așezată peste ușurarea de a-i fi dat câștig de cauză respectului de sine… Poate pentru că, indiferent de sfaturile citite, eu tot mă atașez de oameni și de locuri. N-aș renunța la a pune suflet în tot ceea ce fac…

Starea de azi mi-a adus aminte de gustul ușor amar pe care mi l-a lăsat divorțul. Și-atunci mi-a jucat feste Conștiința. M-am gândit la neîmplinirea pe care i-o dăruisem omului lângă care nu mai puteam concepe să trăiesc nici măcar o câtime de ziulică. Nepotrivirea de caracter mi s-a părut a fi doar un simplu paravan în spatele căruia triumfau inflexiunea și încăpățânarea mea. Și nu mi-a fost deloc plăcut să gândesc asta… Nici asigurările primite mai apoi, nici măcar faptul că peste ani am rămas buni prieteni n-au șters impresia de atunci. Poate pentru că încă nu atinsesem înțelepciunea de a prețui și accepta utilitatea răului necesar?!

Nu-mi place să repet greșeli… din fiecare întâmplare am știut să-mi trag învățămintele. Și într-o ușoară sclipire de autoconservare mi-am promis să nu-mi mai leg viața de cineva. Nu semnând contractul pe un petic de hârtie. Să n-am ce contesta. Să nu-mi mai pot reproșa nimic. În privința asta pot zâmbi ușurată…

Azi am divorțat din nou… Un altfel de divorț, e drept, dar tot în cunoștință de cauză, tot stârnit de nevoia mea de a mă respecta. Știu, mulți poate vor spune că iar a primat încăpățânarea, dar nu… de data asta cunosc valoarea răului necesar. Pentru că în timp am mai învățat un lucru – dacă dimineața nu pleci cu zâmbetul pe buze spre locul de muncă, e în zadar drumul într-acolo. E ca și cum ai fi prins într-o căsnicie fadă, de fațadă, fără iubire, fără respect…

Sursa Foto

Fără îndoială…

Cred că unul din păcatele capitale pe care le facem fără voie e să ignorăm până la desființare Copilul din noi. Să ne împăunăm cu atributul de Adult. Îmi amintesc cu groază că în copilărie abia așteptam să cresc, să fiu om mare – să pot face exact ce-mi doresc eu, să nu mi se mai interzică lucruri, să nu mă limiteze cei din jurul meu. Să nu mai aud obsesivul Ești copil, eu decid ce e mai bine pentru tine – abia când vei crește vei avea dreptul să hotărăști în ceea ce te privește! De-acolo a pornit dorința Să cresc odată!

Că eram prinsă în capcană am realizat mult mai târziu…

În timp, i-am convins pe cei din jur că sunt un copil matur. Așa mă definea tata. Același tată care acum mă privește zâmbind și îmi spune Ești un copil mare!  Acum nu mai neg cu vehemență că sunt copil – ba chiar îmi face o plăcere nebună să recunosc asta! Copilului ăsta îi datorez până la urmă De ce?-ul, zâmbetul și dragul de semenii mei. Lui îi sunt datoare pentru cele mai frumoase momente din viață, nu adultului din mine. Adultul mă îndeamnă să fiu serioasă, pe când copilul îmi permite să mă joc și să zâmbesc, să fac haz de necaz , orice ar fi! Mi-e drag de mine așa cum sunt și nu mi-aș schimba felul – la ce bun să gonesc ceva fără de care n-aș putea trăi? E o parte din mine pe care o iubesc necondiționat… poate tocmai pentru că e cel mai de temut critic al meu.

Azi recunosc – pot pierde orice, dar nu și copilul din mine… îi dau voie să mă iubească sau nu, dar nu îl pot lăsa să plece… 🙂

Aparențe

Aparent m-am trezit cu mult mai de dimineață decât de obicei. Odihnită de data asta. Și hotărâtă să fac o schimbare în cinstea pietroiului de pe suflet pe care l-am făcut praf cu o seară înainte, după îndelungi ezitări. După o săptămână de gânduri așezate strat peste strat, tasate până la pietrificare – temeri legate de impunerea unei decizii vitale, dar contrare voinței. Sincer, mă sperie mai mult prezumtiva tortură din partea conștiinței decât orice maltratare fizică. Nu-i leac pentru așa ceva…

Aparent nu am nici o legătură cu make-up-ul de multă vreme. Lucrez de ceva timp la a-mi păstra obiceiul utilizării cremei hidratante și a cremei de ochi. Deh, ar fi cazul să dau Cezarului ce-i al Cezarului! Dar azi am avut timp berechet – deșteptătorul mi-a dat de veste că e vremea să plec la duș după ce deja rezolvasem ritualul ăsta con brio. Așa că mi-am luat anticearcănul, gloss-ul și creionul alb și m-am jucat – au dispărut ca prin minune urmele nopților cu somn venit cu greu. Aparent, firește! I-am mulțumit în gând celui care a inventat anticearcănul exact așa cum făceam acum 7 ani.  Mi-am promis că voi repeta obiceiul picturii matinale, regretând că nu am finisat opera cu un rimel. Clar, nu eram eu dimineață! 😀

Aparențele astea nu trec neobservate… și m-am felicitat din nou pentru decizie. În fond, puțin make-up nu strică! E drept că nici nu mă ajută să par mai în vârstă – mi-ar trebui tone de pudră ca să scap de silueta școlărească. În consecință, un domn binevoitor mi-a tăiat elanul care-mi purta pașii spre arhivă cu un Domnișoară, accesul spre culoarul acesta e permis doar angajaților școlii. Biblioteca e pe celălat culoar, pe partea dreaptă!. A trebuit să îi arăt cheile de la arhivă. Și să ascult amuzant-încurcatul Să mă scuzați, m-au indus în eroare blugii, ținuta… aparent păreați o elevă în căutarea bibliotecii… Trebuie să îmi cumpăr fustă! 😀

…

Aparent aș avea unde să locuiesc în București, dar… Sunt comodă, recunosc! Mă încântă ideea celor 5 minute distanță de birou… Acum prioritate e mutarea în noua cameră – am pierdut ceva vreme așteptând eliberarea și micile reparații inerente. În aparență era mai avantajos să aștept până luni ajutorul femeii de serviciu. Practic, prefer să fac eu asta decât să strâmb din nas la vederea celei mai mici pete de var scăpată de sub lupă. Fecioară, deh! Așa se face că după terminarea programului și a discuției prelungite cu un prieten – cât pentru o săptămână, vorba lui – m-am înarmat cu cele necesare și am pornit la vânătoare de pete de var. Cred că a fost molipsitor – s-au mai găsit câțiva pe palier hărnicuți. Am zâmbit involuntar. Suficient cât să aud un Ar trebui să zâmbiți mai des!.

Aparent, zâmbetul a apărut ca la îndemn… realitatea e că mi-am amintit de o foaie, plecată peste ocean în Florida cea însorită. O scrisesem aparent în joacă, dar menirea ei era să lumineze o față.

Până la urmă, sfidând aparențele, zâmbetul e reflexia fericirii… 🙂

Scopul scuză Mijloacele?

Motto – It is double pleasure to deceive the deceiver

Eh, Tu – constant admirator și demn discipol al lui Machiavelli – trebuia să o faci și de data asta? Să-ți alimentezi Orgoliul, nemăsurat altminteri, cu Am avut dreptate!

Rămâi Tu cu satisfacția de a fi avut parte de cel mai bun cobai-discipol! Cam atât rămâne… Sau nu – adaugă recordul de a-ți fi dăscălit elevul până la a-și permite să-ți pună și el în față teorii-teme de gândire.

Ziceai…

Să nu ai încredere în nimeni! Până și tu-însuți ești imprevizibil și poți da greș! Majoritatea oamenilor e ghidată de Egoism – latură care înclină balanța deciziilor întotdeauna în favoarea lor, nu în a ta sau a altcuiva!

Ei, la corectură, adnotarea sună cam așa… ai emis bine Teoria, dar când s-o pui în practică… ai uitat variabila. Emisarul. L-ai investit cu Încredere!?! Asta se taxează! Mai mult de-o săptămână am ezitat – errare humanum est, dar tu te consideri mai presus, nu?! Solul tău de încredere și-a dat în stambă, vezi bine… a făcut exact pe dos de cum te-așteptai, a pus – așa cum era firesc – interesele-i la înaintare și pe tine te-a cam băgat la apă… Era de așteptat, la drept vorbind, dar asta nu-ți acordă o miime în plus! O să te las să bați întâi calea aia pavată cu intențiile-ți bune puse în traista Emisarului și-o să-ți aștept cuminte revenirea la răspântie. Apoi rescriem procedurile de parcurs, că tare-ți mai place asta!

Nu-ți fie cu supărare – te dau jos de pe piedestral și aștept revenirea-ți. Cu decizia bine arhivată și cu cel mai gros tom de Dex pus deoparte… Fix așa cum m-ai sfătuit! 😀