Jurnal cu Obiceiuri

Old habits die hard… Așa mi-am spus mai devreme, în timp ce o așteptam pe fiică-mea să se întoarcă din plimbarea cu rolele. Din instinct aruncasem o privire către ceas și mi-am reprimat impulsul de a o întreba ușor ironic dacă nu-i prea de dimineață ieșirea asta. Era un pic trecut de 0,00… Apoi am zâmbit – la cei 23 de ani (fără câteva zile! ar adăuga ea – cu siguranță…  – de-ar da cu ochii de pasajul ăsta)  nu prea se mai face să îi țin contul fiică-mii. E majoră, știe de prea multă vreme ce se face și ce nu. Mi-a plăcut să mi-o știu cu personalitate din prima clipă de cum am aflat de existența ei și așa mi-a fost încă din primele zile. Mai repede aș spune că eu mi-s dependentă de ea – mie îmi tresare inima la fiecare întârziere a ei, pe mine mă sperie fiecare încruntare a ei… și tot pe mine mă dojenește de cele mai multe ori, de parcă pozițiile ne-ar fi complet diferite… Trec peste, c-altminteri ar trebui să recunosc evidența – uneori îmi pare că gândește mai matur chiar decât mine. Parcă o dată m-a făcut să mă simt cumva încurcată și cam aiurea?! Mdea… chestia asta ar trebui să fi rămas la categoria strict secret…

Pe de altă parte totuși m-a bucurat ieșirea ei – măcar nu mi-o mai închipuiam bombănindu-mă de pe canapeaua din sufragerie. La drept vorbind, orice cârcoteală îi era perfect îndreptățită… s-ar fi cuvenit să nu stau în fața situațiilor de care numai ce am scăpat. Din nou cu creionul în mână, din nou bife… Ca pe vremuri m-a prins prima oră de după miezul nopții cu listările în față. Biroul ăsta al meu era obișnuit cu așa ceva și-mi pare mie că îi era dor de foșnetul hârtiilor, de alunecarea fermă a bifelor, de semnele de exclamare sau întrebare pe care le conturam uneori când dădeam de vreo gărgăriță ce-și cerea imperios verificarea ulterioară. O tempora… Mi-am delectat până și scaunul cu vechiul exercițiu ce puncta finalizarea supliciului… Îmi spun că probabil sunt în spiritul camerei ăsteia și obiceiul destinderii spatelui, și privirea involuntară aruncată amintirilor înrămate sau sitei de la geam. Partea cu fereastra o viza pe Puff – mâța mea cea zăpăcită, care se încăpățâna mai repede să zgârie sita decât să-mi anunțe cu un mieunat întoarcerea din secretoasele-i plimbări…

S-a amuzat fiică-mea pe seama mea la întoarcere mai devreme. Ba chiar mi-a spus zâmbind că ar fi fost indicat să o sun să îi spun că o aștept. Sau că îmi fac griji… Uită poate, ca mai întotdeauna, că nu mi-ar plăcea nici să o stingheresc, nici să îi stric bucuria plimbării. Uită că mi-a rămas totuși în reflex să-i aștept întoarcerea cu ochii pe ceas. Și că e împământenit pragul orei 2,00. Cu plus/minus sfertul academic. De el depindea următoarea ieșire doar. Mai haios e că acum întotdeauna bate sub minus și ne prinde ora 2,00 sporovăind verzi și uscate… Și azi – ca și în alte dăți – povestea s-a încheiat cu un Încearcă și tu să dormi! zis de fii-mea. Plus răsfățul primit de obrazul stâng…

Nesomn… Conștiința asta a mea îmi dă mereu de furcă! Acum îmi bate obrazul că am venit pentru una și am făcut alta. Tiparul ăsta s-a extins inclusiv în ceea ce privește blogul. Intrasem doar să verific praful de pe-aici. Următorul pas era suta de metri garduri prin curțile altora. Rămâne pe mai târziu dialogul, după trezire eventual… așa cum pe data viitoare rămâne plimbarea extinsă prin Tulcea pe care mi-o promisesem încă dinainte de a porni pe drumul spre acasă. În așteptare rămân și pozele pe care-mi spuneam că le voi face de data asta. Lăudasem orașul ăsta mic și liniștit – imaginile se voiau a fi dovada grăitoare a faptului că nu denaturez realitatea sub nicio formă. E drept că aș mai avea o zi la dispoziție, dar nu pot miza pe asta. Obiceiul spune că mereu apare ceva neprevăzut și-mi dă programul peste cap. Așa că onorez promisiunea cu un ceva de august…

Revăzând pozele astea mi-am amintit de momentul în care am surprins imaginile. Prinsă de febra revenirii și atentă doar la peisaj. Absentă în a-i observa pe cei din jur, am răspuns cu întârziere salutului insistent cu care m-a întâmpinat o mai veche cunoștință. Pedeapsă mi-a fost atunci timpul acordat preț de o cafea pe terasa Pieței Civice. Probabil cafeaua va căpăta în curând atributul scuzelor pentru întârzierea răspunsului…

Ar putea cineva să nu accepte asemenea scuze?!

Aștept…

 Deschide-mi, Suflete, că uite – ți-am adus Ceva!

Ar merita să vezi ce am furat azi de la Ea… Mi-am spus că, orice-ar fi, se cuvenea să îți aduc măcar o floare. N-am avut vreme, dar în semn de drag eu ți-am adus Culoare… De ce n-ai vrea s-o vezi? Mai vrei dovezi de împăcare? Te-ai pierde-n zâmbete…

Tu, Suflete, m-auzi?

Nu știu de ce-ți vorbesc în șoaptă…  M-am săturat să mă tot uzi cu boabe reci. Mă doare judecata dreaptă a Ei. Nici Conștiința nu mă iartă… Totuna mi-e, gândească ce-or vrea deci! Tot ce-mi doresc e să-mi deschizi și-n voie să-ți vorbesc…

Ascultă, Suflete!

Mi-am amintit din întâmplare că tot ce-i mai de preț în lume-i armonia. Fă-mi bucuria, dă-mi iertare! Să se încheie-odată nebunia, c-au tot trecut și asfințituri, și apusuri de când ne pierdem în răspunsuri. De când și Ea, și Conștiința mă dojenesc și-mi bat obrazul cum că-mi doresc doar pentru mine ridicare… Și nu e drept – m-auzi? – nu-i drept! Și n-am răbdare, dar aștept…

Dormi, Suflete?

Ești ostenit? Mi-s obosită până peste poate și eu să port războiul greu. Vreau liniște-n Cetate, așa că-ncearcă azi să iei aminte să-mi fii drept. N-ar fi cuminte pace să ne fie? Dă-mi semn… Chiar de ești zăvorât îți las răvașul și-adaug doar atât – Răspuns aștept…

Tu, Suflete, ghici-vei din cerneală și condei c-aste cuvinte sunt așternute chiar de biata Minte?

Sens

De cum am pus în practică decizia, au tăbărât gândurile pe mine, parcă hotărâte să mă ia la scuturat și puricat mai dihai decât Fiscul când controlează un neica-nimeni… Am o ușoară părere de rău, amestecată peste bucuria de a-mi fi dus la capăt o chestie de principiu… Am o nostalgie, așezată peste ușurarea de a-i fi dat câștig de cauză respectului de sine… Poate pentru că, indiferent de sfaturile citite, eu tot mă atașez de oameni și de locuri. N-aș renunța la a pune suflet în tot ceea ce fac…

Starea de azi mi-a adus aminte de gustul ușor amar pe care mi l-a lăsat divorțul. Și-atunci mi-a jucat feste Conștiința. M-am gândit la neîmplinirea pe care i-o dăruisem omului lângă care nu mai puteam concepe să trăiesc nici măcar o câtime de ziulică. Nepotrivirea de caracter mi s-a părut a fi doar un simplu paravan în spatele căruia triumfau inflexiunea și încăpățânarea mea. Și nu mi-a fost deloc plăcut să gândesc asta… Nici asigurările primite mai apoi, nici măcar faptul că peste ani am rămas buni prieteni n-au șters impresia de atunci. Poate pentru că încă nu atinsesem înțelepciunea de a prețui și accepta utilitatea răului necesar?!

Nu-mi place să repet greșeli… din fiecare întâmplare am știut să-mi trag învățămintele. Și într-o ușoară sclipire de autoconservare mi-am promis să nu-mi mai leg viața de cineva. Nu semnând contractul pe un petic de hârtie. Să n-am ce contesta. Să nu-mi mai pot reproșa nimic. În privința asta pot zâmbi ușurată…

Azi am divorțat din nou… Un altfel de divorț, e drept, dar tot în cunoștință de cauză, tot stârnit de nevoia mea de a mă respecta. Știu, mulți poate vor spune că iar a primat încăpățânarea, dar nu… de data asta cunosc valoarea răului necesar. Pentru că în timp am mai învățat un lucru – dacă dimineața nu pleci cu zâmbetul pe buze spre locul de muncă, e în zadar drumul într-acolo. E ca și cum ai fi prins într-o căsnicie fadă, de fațadă, fără iubire, fără respect…

Sursa Foto

… alta caldă

(… promit să adorm cu zâmbetul pe față… :smile:)

Nu știu cum e pe la voi, dar la mine fiecare evadare în lumea reală e taxată de Inbox. Se bulucesc acolo îngrămădite peste poate Mesaje, Notificări, care parcă vor să mă disciplineze. Dar eu nu și nu, că am căpătat iar gustul libertății și-mi iau din vreme-n vreme porția de soare, de verde, de roșu.. în fine Porția aia de vară, cât mai este! Sinceră să fiu, la întoarcere nu prea-mi arde să deschid nici Trillian-ul, că știu că o să-mi spună cumințel câte mesaje mai sunt venite via Yahoo, câte via G-mail… mai știu că se poate și mai rău de-atât, Dar azi ăsta mi-era of-ul… 😳

Apoi mi-am amintit de ziua de vineri, de metrou, de secretara de la o universitate… V-am zis eu că întotdeauna, fără greș, îmi arunc privirea acolo unde e dosită o greșeală? În fine, vineri am realizat că există pe lumea asta oameni care încă nu realizează că pentru Sistem suntem doar o  înșiruire de cifre. Da, știu, nici mie nu-mi place aspectul, dar e adevărat! 🙄 Tanti Secretara asta mi-a mâncat vineri sufletul cu neștiința ei! O fi ea algomerată, da-i și înghesuită rău! Am memoria cifrelor, v-am zis? Că nu degeaba am tooot lucrat la situații, declarații și alte chestii de-astea frumoase frumușele de ți-i mai mare dragul și-o iei pe arătură cu gând să scapi de dânsele. Dar ele nu și nu – se țin scai de tine ca râia! 👿

Încă mai am în minte prinse scai fel de fel de adrese, coduri de înregistrare fiscală, ba chiar și CNP-uri. Hai că nu-i greu de ținut minte, zău! Zic asta pentru că Tanti Secretara de care vorbeam mai sus n-a vrut să mă creadă pe cuvânt că i-a editat greșit CNP-ul fiică-mii – eu îl știam cu 4 în coadă, ea a pus 6 de darnică, că nu pot s-o bănuiesc de altceva doar?! 😐 Și fiindcă un necaz nu vine niciodată singurel, m-a chinuit femeia cu plimbările. Ori poate o fi vrut să-mi arate ce minunată instituție o să-mi lumineze copila în următorii 4 ani…. Cert e că încidentul ăsta și întoarcerea tot cu metroul spre casă m-au necăjit… unii prea indolenți, alții prea intransigenți cu ei înșiși!

Cum vineri era decretată Zi de hoinăreală din capul locului, mi-am zis că mă răsfăț în parc, la Bazilescu, Încă n-am văzut parcul ăsta 😳 Doar că… am coborât la Jiului, am ieșit pe la Pajura, am ochit semaforul și-am pornit zâmbitoare spre alt verde. Cred că știu drumul cu ochii închiși spre Terasa mea! 😆 Mai nou am aflat că-s de-a casei și că nu e bai dacă plec fără să plătesc! Se vede treaba că e evident când îmi place ceva! Așa că în dimineața asta am făcut rezervare iar… vă las Cafeaua aici – e caldă, numai cum îi bună pentru Zmeu. Și dacă dimineața mea iar nu va coincide cu a voastră, aruncați o privire în jur și bucurați-vă de vară… 🙂

Eu o să adorm cu zâmbetul pe buze… n-am cum să ignor un așa îndemn spus cu drag… Vă spun și eu Bună să vă fie duminica asta! 🙂

Una rece…

(…sau nevoia de schimbare… :cool:)

Nu-mi plac mijloacele de transport în comun terestre. Sunt veșnic blocate în trafic, înțesate de fel de fel de personaje cu fel de fel de mirosuri. 😮 Mi-amintesc că pe vremea când eram în facultate am primit o replică venită de la Ceafa care ocupa scaunul din fața mea. Îi mirosea într-atât de tare transpirația, încât colega mea își ținea nasul strâns între două degete și comenta pe o voce tare haioasă că nu mai poate suporta duhoarea. 🙄 Nădufului meu, transformat în bobârnac de vorbe amestecat în Pisici, s-a inventat apa și săpunul!, i s-a întors ca un bumerang S-a inventat taxiul pentru nasurile fine! 😀 Nu era proastă Ceafa asta – vorba unui coleg Dacă era un altul în locul tipului, probabil îți luai o altfel de palmă! – nu știu dacă gura mea cea slobodă sau doar faptul că ajunsese la destinație a făcut ca la următoarea stație să coboare, salvând astfel din strânsoare nasul colegei mele… Mai țin minte că s-a comentat îndelung incidentul, de parcă mare ispravă făcusem! Le-am închis gura cu un Avea dreptate tipul, putem să facem chetă și să luăm de-aici înainte taxiul! Și multă vreme așa am și făcut… 🙂

Nu-mi mai plac nici taxiurile de când sunt în București. Pe vremuri îmi făcea plăcere să vorbesc cu șoferul. De pe bancheta din spate găseam mereu ceva de comentat sau îmi aminteam vreun banc numai bun de spus, fix cât să nu simt când trece timpul până la finalul destinației. Mă bucuram când dădeam peste câte un șofer cu haz, fiindcă atunci era rost de un banc nou. Rar mai întâlneam și oameni prost crescuți și ăstora le rețineam figurile, ca să-i pot ocoli apoi. Acum… acum n-am mai avut decât o dată impulsul de a spune bancuri. Mai era cam o oră până să bată miezul nopții când, străbătând Bucureștiul de la poarta colegiului înspre Titan, am realizat că pe bancheta șoferului se afla un copil cu bun simț și pus pe glume. 🙂 Îl rugasem să nu mă plimbe aiurea prin București în miez de noapte, să n-ajung mâine la destinație că nu mă plimb pe banii mei. A oprit mașina, de mi-a accelerat ritmul cardiac – mă și vedeam coborâtă din taxi pe motiv de pauperitate! 😳 – s-a întors spre mine zâmbind și mi-a zis Vă îmaginați c-aș fi în stare  să vă creez vreo neplăcere tocmai dumneavoastră? Uite că da, îmi imaginam și grozăvia asta! 👿 Și era clar că se vedea pe fața mea îngrijorarea, așa că a continuat Stați liniștită, dacă refuză să plătească pe motiv că-i nota prea umflată, nu-i cu supărare și nici pe drumuri nu rămâneți peste noapte. Bancuri trebuie să știți. Sau măcar o poveste, cum erau cele din 1001 de nopți. O să vă am tovarăș de călătorie până în zori și o să scăpați cu viață dacă nu adorm… 😛 Apoi s-a întors frumușel, a ambalat motorul și am pornit la drum. Știu că până în Titan am tooot sporovăit, de n-am știut când a trecut timpul.

Drumurile mele bucureștene cele mai lungi prefer totuși să le străbat cu metroul. Doar pentru că e mai rapid. Altminteri nu-mi mai plac peroanele lui. Odată ajunsă acolo îmi amintesc fără să vreau un episod pe care l-aș fi vrut șters din memorie. Doi ochi tiviți de margini înroșite, ce mă priveau cu ciudă că exist. Eu, care-mi doresc să văd oamenii zâmbind, adusesem nori de ploaie-n ochii ăia… Și nu-i deloc plăcut, oricât mi-aș repeta dacă ar fi avut măcar curaj să-mi spună adevărul n-ar fi existat momentul ăla. Pe peron nu pot să citesc. Nu-mi place lumina rece a neonului. Ea și amintirea ce-mi chinuie conștiința îmi răpesc picul de concentrare de care au nevoie rândurile din carte. Așa că pe peron nu m-ați recunoaște. 😦 Zâmbetul mi se șterge de pe chip imediat ce termin de coborât treptele.  Mereu am gânduri năstrușnice – azi m-am surprins gândindu-mă că mimica mea de metrou e perfect potrivită pentru un priveghi. Îmi amintisem de nefericita de-a ales să-și pună capăt zilelor sub șinele metroului. Pășind pe peron, cu mintea doldora de gânduri, mi-am zis că sigur fețișoara-mi tristă n-ar fi scăpat neremarcată de vreun operator și ar fi fost posibil chiar să devin un pic vedetă la TV. Măcar preț de-o clipită… Dar n-am mai apucat să-mi continui gândul, fiindcă am dat cu ochii de ditamai zâmbetul lățit între șinele de metrou. ❗ Apăi tratament d-ăsta vreau și eu!

Fără lacrimi, că îi mit povestea cu apa pentru șoricei. Ba-i apă degeaba, că e prea sărată… eu n-am văzut botic de șoricel să se adape din Băltoaca aia de care mi-e mie mereu dor! Fără freză ăsta mi-a pus capacul – 😆 – mi-am amintit imaginea frezei mele ciufulite rău de tot după o vizită la stomatolog. Am străbătut așa aproape un sfert de oraș și-n jumătatea aia de oră am înveselit cred că peste o sută de persoane, de mă miram și eu câtu-mi-s de-aducătoare de bucurie pe fețele tuturor!

Ei, cred că ăsta mi-i tratamentul necesar la metrou… că stofă de cioclu n-am, zău! 🙂

Geri’s Game

Ziceam eu acum câteva zile c-am dosit o Neliniște sub preș, de-am realizat că trebuie să-mi rectific fuguța bugetul și să-mi iau un covor mai de Doamne-ajută…

Între timp, biata Neliniște a sucombat – fie-i stresul ușor! Nu-nainte s-aducă pe lume urmași… nu dădea semne c-ar fi vrednică de-așa ceva, dar despre astă scăpare a mea prefer să nu vorbesc acum. Mi-am promis să cumpăr musai un kil- două de morcovi să-mi rezolv problemele de acuitate vizuală! 😐

Revin la puii ăștia ai Neliniștii trecute numai ce în neființă… eh, mă simt responsabilă într-un mod așa de anapoda față de dânșii, de nu pricep nici eu ce m-o fi apucat să fac front comun cu dușmanul… o fi pus careva ceva în aer, mai știi? 👿

Cert e că tot căutând ceva care să le ocupe vremea, am găsit asta:

(de fapt am regăsit-o, c-o mai văzusem eu cu multă vreme în urmă, iar de drept trebuie să recunosc și că mi-o pusese sub nas blonda de soră-mea într-un mesaj pe facebook – iaca un mulțumesc apăsat și aici! 😛 )

În fine, Conștiința îmi dă ghes să mai spun că nu degeaba le servesc asta puilor lăsați plocon – cică-n orice joc some win, some lose… da’ aici who win, who lose??? 😈 Îi las să-și bată capul cu asta, poate-mi scutesc duminica de belele… Poate… 😳

P.S. 💡 La o adică, mai pot primi ceva neliniști în ospeție, că tot am deschis grădiniță… Unde mai pui că-i gratuită cazarea?!

Uneori, Norii te înseninează…

( cam așa 🙂 )

Am un mare cusur de care-aș vrea să scap… Uneori trag de timp într-atăt de tare, încât ajung la un moment dat la concluzia că nu mai are rost să fac lucrul pe care l-am tot tărăgănat. Asta pornește de la o Teamă oarecare – să nu dau cu bâta în baltă (deși tare mi-e că oricum o fac deseori) cu vorba ori cu fapta, ca apoi să-mi iau urecheală… Binemeritată altminteri! – mi-ar spune Conștiința.

E gâlceavă în toată regula în cazuri de genul ăsta! Din care iese șifonat rău de tot Sufletul… Pentru că el, săracul,  mă îndeamnă și iar mă-ndeamnă, îmi spune că-l doare și că e musai să fac cutare sau cutare lucru, doar-doar o căpăta un pic de bucurie! Dar te pui cu Mintea? Ăsteia nimic nu-i scapă – pe toate le diseacă nu în 4 sau 44, ci în 444! Le mărunțește până mă zăpăcește și mă face să mă uit chiorâș la Suflet! Iar el se strânge pumn mititelul, se retrage într-un ungher pitit de Minte și plânge. Dar nu oricum! Cu lacrimi de-alea mari cât pumnul… și spune vorbe de numai el bietul le înțelege… Cam așa-i mereu… Ba de-un an încoace îi e și mai greu… L-am ascultat odată și-a ieșit așa de urât, de-au tăbărât cu gura pe mine și Mintea, și Conștiința! Și de-atunci stă mai mult la colț. Uneori mai dă să zică el ceva, dar cu glas șoptit, de-abia auzit… Ei, dar azi nu știu de unde și-a luat curajul și a ridicat tonul un picuț mai mult.

Nu știu ce mi-a venit, dar mi-am oprit privirea îndelung asupra imaginii unui nor. Poate unde părea a fi un nor prietenos, diferit de cel pe care îl fotografiasem eu anul trecut la Grande Arche, cel care parcă vrea să spună Păzea, că mă năpustesc asupra ta!

Eu așa l-am văzut atunci… Am vrut să-l revăd, că mă leagă amintiri frumoase de locul acela și-un dor de picii mei de-acolo. Am dibuit fișierul în care era dosită poza și de-aici a pornit tărășenia! Sufletul a ițit capul din colțul lui și mi-a șoptit Arunci o privire și peste pozele piticilor? Că ți-o fi dor și ție de ei! Ei, măcar îi vezi, de vreme ce nu ai curaj să îi suni. Nu zic nu, era ceva să le auzi vocile… 

Era așa… ca o tristețe din care răzbate o licărire de speranță și mi-am zis că pot face o excepție. Pot să încerc! Indiferent de ce-o ieși! Chiar cu riscul de a-l auzi pe I. spunându-mi Nu vreau să te mai văd! Asta era marea primejdie doar – așa îmi spusese Mintea de fiecare dată când îmi doream să sun.

Tărăgănez eu uneori, dar și când mă hotărăsc, nu mă mai întorci din drum! Am vorbit! Cu mare bucurie și de-o parte, și de alta, cu povești despre școală, hockey, judo, pian, parc și rațe – ehe, câte-n lună și stele! După jumătate de ceas Sufletul dintr-un pumn crescuse cât o casă, Mintea era năucită, iar Conștiința îmi zâmbea cu drag! De data asta Sufletul a avut dreptate – oricât ai rătăci calea spre el, un copil care ți-a păstrat un loc în inimă te va primi mereu cu brațele deschise la fiecare întoarcere.

Iar după ultimul  Noapte bună! rostit, am privit Norul și i-am spus Mulțumesc pentru înseninare! 🙂

Te pup… Prințesă Gumiță!

(… cu mai puțin Pa pa! la început…)

Daaa… numai ce vorbeam ieri noapte de muzichia asta (am descoperit dimineață că așa-mi place de azi s-o numesc 😀 ) și spuneam că simplul și banalul pa pa! deja mă obligă prin nu știu ce mecanism bizar să adaug în gând (că nu se face spus oricui, oricând) te pup!

Știu eu un Cineva care m-ar întreba direct, fără să mă curețe de coajă Te-ai țăcăniiit??? 😆 Ei, da, probabil că mi-a lucrat undeva în subconștient, în același mod în care m-au agresat și desenele animate cu Prințesa Gumiță! Adică da, mă trezesc lălăind o melodie stupizică, dar am măcar consolarea că nu mi-s singură în necazul ăsta! 🙄

Diana, cu mai multă răbdare, a disecat și analizat fenomenul – eu doar mă limitez pe fugă să scap cumva de pacoste. Ca la psiholog – te duci frumușel, îi torni în ureche toate cele verzi și uscate de te bântuie pe tine și-apoi îți iei tălpășița – după tine potopul, că deja nu mai contează, aia-i meseria lui!

Singura consolare care îmi liniștește conștiința e că pagina asta, substitut al hârtiei, suportă orice! Și că de dă nas în nas careva cu muzichia asta o poate opri la vreme din cântat. Nu-i canal TV setat de te miri cine, pe ce criteriu numai de el știut!

Vă pup și vă spun pa pa!  Prințesă Gumiță și J.Yolo, că prea mă chinuiți de ceva vreme! Poate scap așa de na na na-na-na na și de la-la la la la laaaa…. , că-i prea de tot! 😳

Lumină

Alex al nostru cel vechi era un tip plin de viață. Aparent cinic, proprietar al unei ironii fine, bun mânuitor al cuvintelor și mai ales sursă nesecată de păcăleli care mai de care mai credibilă. Avocat de vocație… Nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă a eșuat în vreuna din cauzele pledate de el. Realist până la excelență, avea capacitatea de a întoarce în favoarea sa fiecare gafă pe care o făcea. Mi-aduc aminte că în ziua în care fiică-mea mi-a vorbit despre dorința ei de a deveni avocat am fost de acord cu ea până la un punct. Singura mea obiecție a fost legată de gradul de permisivitate al conștiinței ei. La capitolul ăsta Alex avea puterea de a dormi liniștit chiar după o mare nedreptate făcută în numele meseriei lui. Sau așa părea…  Scopul scuză mijloacele îi era de căpătâi când venea vorba de carieră. Dar – mincinos sau oricum ar fi fost el – îmi era tare drag tocmai pentru că avea curajul să își asume latura asta la modul natural, fără a-și pune cenușă pe creștet. Fiecare revenire acasă a lui Alex era ca un fel de sărbătoare ce trebuia musai celebrată cu cel puțin o ceașcă de cafea. Nu exista motivarea absenței, scuzele erau excluse din start cu fraza Nu uita, din vreme în vreme extremele trebuie să se întâlnească în vederea stabilirii normalității! Și așa a venit și iarna lui 2005, când normalitatea a fost dată peste cap – avocatul decidea că vrea să devină monah…

Până anul ăsta Alex a ținut de domeniul trecutului. Așa cum o anumită zi din an amintește de aniversarea cuiva, tot așa 1 aprilie era ziua când îi uram în gând să-i fie bine oriunde ar fi… Dar azi… un simplu telefon a ridicat cumva ceața. O voce caldă, egală, ce trăda o liniște interioară cum arar mai găsești îmi spunea Hristos a înviat! cu o siguranță mai altfel decât auzisem până atunci. Al meu Adevărat a-nviat! a pornit instant, dar aproape șoptit, oarecum cu sfială. Da, am recunoscut că nu-mi dau seama cine poate fi convorbitorul meu și nu știu de ce mi l-am imaginat pe cel de la capătul celălalt al firului zâmbind blajin. Poate în ton cu vocea…

Alex cel nou e o minune de om… și mi-a adus aminte fără să vrea că pacea și liniștea interioară nasc Lumina. Rari sunt oamenii pentru care calitatea asta este a doua natură. Dar e bine că există – sunt excepția care arată că nu sunt doar o închipuire pictată pe pereții bisericilor… Răbdare – cred că asta e definitoriu pentru sfertul de oră în care a așteptat să redevin Eu, să-mi treacă sfiiciunea aia cumva nefirească între doi prieteni vechi. Realizez acum că nici la școală nu am trecut vreodată prin așa ceva. În toată ora de conversație am avut în minte povestea cu extremele… și-mi spun și acum că de data asta eu sunt polul negativ… Asta e partea cu umbre. Partea frumoasă e că și acum planează asupra-mi bucuria de a ști că gândurile mele de bine nu s-au pierdut în neant – îi e mult mai bine așa și cred că emană Lumină…

Acum vă spun și eu la rându-mi Hristos a înviat! și vă doresc să aveți în suflet liniște și bucurie, iar în preajmă măcar un om ca Alex cel nou! 🙂

Aparențe

Aparent m-am trezit cu mult mai de dimineață decât de obicei. Odihnită de data asta. Și hotărâtă să fac o schimbare în cinstea pietroiului de pe suflet pe care l-am făcut praf cu o seară înainte, după îndelungi ezitări. După o săptămână de gânduri așezate strat peste strat, tasate până la pietrificare – temeri legate de impunerea unei decizii vitale, dar contrare voinței. Sincer, mă sperie mai mult prezumtiva tortură din partea conștiinței decât orice maltratare fizică. Nu-i leac pentru așa ceva…

Aparent nu am nici o legătură cu make-up-ul de multă vreme. Lucrez de ceva timp la a-mi păstra obiceiul utilizării cremei hidratante și a cremei de ochi. Deh, ar fi cazul să dau Cezarului ce-i al Cezarului! Dar azi am avut timp berechet – deșteptătorul mi-a dat de veste că e vremea să plec la duș după ce deja rezolvasem ritualul ăsta con brio. Așa că mi-am luat anticearcănul, gloss-ul și creionul alb și m-am jucat – au dispărut ca prin minune urmele nopților cu somn venit cu greu. Aparent, firește! I-am mulțumit în gând celui care a inventat anticearcănul exact așa cum făceam acum 7 ani.  Mi-am promis că voi repeta obiceiul picturii matinale, regretând că nu am finisat opera cu un rimel. Clar, nu eram eu dimineață! 😀

Aparențele astea nu trec neobservate… și m-am felicitat din nou pentru decizie. În fond, puțin make-up nu strică! E drept că nici nu mă ajută să par mai în vârstă – mi-ar trebui tone de pudră ca să scap de silueta școlărească. În consecință, un domn binevoitor mi-a tăiat elanul care-mi purta pașii spre arhivă cu un Domnișoară, accesul spre culoarul acesta e permis doar angajaților școlii. Biblioteca e pe celălat culoar, pe partea dreaptă!. A trebuit să îi arăt cheile de la arhivă. Și să ascult amuzant-încurcatul Să mă scuzați, m-au indus în eroare blugii, ținuta… aparent păreați o elevă în căutarea bibliotecii… Trebuie să îmi cumpăr fustă! 😀

…

Aparent aș avea unde să locuiesc în București, dar… Sunt comodă, recunosc! Mă încântă ideea celor 5 minute distanță de birou… Acum prioritate e mutarea în noua cameră – am pierdut ceva vreme așteptând eliberarea și micile reparații inerente. În aparență era mai avantajos să aștept până luni ajutorul femeii de serviciu. Practic, prefer să fac eu asta decât să strâmb din nas la vederea celei mai mici pete de var scăpată de sub lupă. Fecioară, deh! Așa se face că după terminarea programului și a discuției prelungite cu un prieten – cât pentru o săptămână, vorba lui – m-am înarmat cu cele necesare și am pornit la vânătoare de pete de var. Cred că a fost molipsitor – s-au mai găsit câțiva pe palier hărnicuți. Am zâmbit involuntar. Suficient cât să aud un Ar trebui să zâmbiți mai des!.

Aparent, zâmbetul a apărut ca la îndemn… realitatea e că mi-am amintit de o foaie, plecată peste ocean în Florida cea însorită. O scrisesem aparent în joacă, dar menirea ei era să lumineze o față.

Până la urmă, sfidând aparențele, zâmbetul e reflexia fericirii… 🙂