Măi Tristețe… numai ce am aflat că ți-ai cumpărat Casă și m-am cam mirat! Tare tare! Să nu treci tu să-mi dai vestea? Păi se poate una ca asta? Într-atât de cătrănită pe mine să fii, încât să fugi hoțește cu necazul în bocceluță?
Sincer, nu mi te vedeam deloc așezată într-un loc. Mă obișnuisem să mi te știu veșnic chiriașă, mereu pe fugă, mereu în căutare. Azi la mine, mâine la două case depărtare… Ziceai că te amuzau într-atât mutrișoarele care-ți întâmpinau venirea cu fel de fel de schimonoseli, încât nu te puteai hotărî unde să ajungi mai întâi, unde să rămâi, pe cine să canonești mai tare cu prezența-ți…
M-ai amenințat de-atâtea ori că dacă mai râd nu-mi mai calci pragul în veci! Asta-mi sporea și mai tare hazul spre disperarea-ți, nu? Dar n-o făceam înadins, ți-am spus asta doar. Ți-am repetat de nu mai știu câte ori că așa mi-i felul, că nu vreau să te tachinez, că te pot lăsa să-ți potolești neodihna, asta doar dacă vei lega prietenie cu drăguțul de Haz de necaz. El mi-era oaspetele de dinaintea ta, deci nu se cuvine să-l izgonesc. Te-ai căpoșit, zău, dar deh! La drept vorbind, deplina libertate în alegeri vine la pachet cu obligativitatea asumării deciziei…
În fine, pe-o petală de mac nu-ți pot scrie prea multe. Ar da pe-afară și n-ai mai desluși nimic din rândurile astea pe care în final ți le pudrez cu Dar de casă nouă. Așa se cuvine. Și-i cu drag, să știi…
Hai, în noua-ți casă de pe Insula Singurătății ai putea exersa măcar un picuț râsul… Adu-ți aminte cum se canonea Hazul de necaz să te prindă… Cică el încă n-a uitat cum se-mpiedica uneori din grabă… Câte cucuie și-a căpătat din cauza-ți… Cum mormăia în barbă sudălmi caraghioase la adresa-ți…
Hai, nu sta bosumflată – zâmbește la gândul că încă nu ești dată uitării! Poți? Încerci? 🙂
… și să nu vă supărați că plec să îl caut… Fără el nu sunt Eu – Bursucelul cel pus pe șotii… așa că n-o să vă mai scriu câteva zile și nici n-o să vă mai țopăi prin curți. Și asta o să mă cam întristeze, că deja-mi găsisem loc de joacă. Dar de uitat, nu vă uit! Doar că nu pot intra posomorâtă pe aici… așa că plec în lumea aia adevărată să-mi regăsesc zâmbetul… sau măcar hazul de necaz, că nu-i a bună fără ele!
Teoretic, sâmbătă îmi doream să vă pregătesc o petrecere. Găsisem și ajutor de nădejde pentru cazul în care iar m-aș fi făcut de poveste cu dimineața mea cea de la amiază. Sper să mă întorc totuși până atunci, cu tot cu zâmbet! Uite, păcătuiesc de multe ori prin a renunța la ce mi-e drag, dar de data asta chiar nu-mi pot permite…
P.S. Morning Coffee, nu-mi încalc promisiunile, să știi, așa că trag nădejde să te regăsesc în vervă și cu un strop de cafea aromată pentru mine – să mă păsuiești, te rog câteva zile!
P.P.S. Iar pe voi ceilalți – de-mi sunteți aproape ca o familie – o să vă rog să zâmbiți mai des zilele astea, că tare-i frumos și bine!
Nu știu cum e la voi, dar pe mine tare mă mai inspiră Apa… Mai ales Apa de la Duș! Îmi dă ba idei din cele mai năstrușnice, de mă bușește râsul și umplu de veselie Baia, ba soluții salvatoare pentru situații ce altminteri îmi păreau Clar fără ieșire!, ba revelații extraordinare! 😎
Week-end-ul ăsta am fost puțintel confuză și-un picuț posomorâtă. Eh, se mai întâmplă și pe la case mai mari, stați liniștiți! Cel mai rău a fost duminică dimineață la trezire. Vânătaia de la genunchiul stâng striga Doareee! Julitura de pe gamba dreaptă m-a atenționat că am deranjat-o când am atins-o de cearceaf, iar umărul drept cârcotea că se vrea masat… Prea multe deodată! Am gândit o clipă să dau în scris explicația cerută pentru neprezentarea la mare, dar mi-am zis că asta n-o să mă scape de blestemul ce se abătuse pe căpșorul meu cel nevinovat altminteri. Așa că am preferat să derulez în minte de unde-mi pornise necazul… 😐
Vineri pe la amiază m-a necăjit Biroul. El a fost primul. Cred că de necaz că-l părăsesc pentru mai mult de două zile a găsit de cuviință să-mi lase plocon o julitură. Cadou admirat pe-ndelete acasă, când am decis că toți, dar toți blugii mei trebuie să intre la apă. Și ca să nu se certe între ei am hotărât să îi amestec printre draperii. Buuun! Am eliberat eu toate cele de pe Măsuța pe care tronează laptopul și alte cele trebuitoare la nevoie și am luat-o drept ajutor de nădejde la coborâtul draperiilor. Ce-o fi fost în mintea ei eu n-am de unde să știu! La prima coborâre a stat cuminte, dar la a doua… ei, mi-am zis că poate nu i-o fi plăcut călcătura mea, că mi-a prins genunchiul drept pe lateral și mi-a lăsat mândrețe de vânătaie. Și nu mai zic cum m-a duruuuut! Cine să bănuiască o Măsuță atât de mică de-o răutate așa de mare?! 🙄
Colac peste pupăză, m-a apucat hărnicia! Am făcut curat, dar nu se făcea să umblu noaptea teleleu prin curtea căminului, să-mi aud alte cele! Așa că am dus sacul cu gunoi sâmbătă dimineață imediat ce-am făcut ochi… Ufff, mi-am zis că nu m-o vedea nimeni, că n-o sări în ochi nici vânătaia de se colora, nici julitura ce se conturase în dreptunghi de 2/1 cm. Da de unde! Cum am dat binețe portarului, cum a căscat ochii la ele, de parcă aveau magnet… De la fotbal mi se trag! 😀 i-am zis și am ieșit în trombă. Portarii ăștia pe toate vor să le știe! De parcă n-ar fi putut și el să admire florile de pe rochia mea cea roșie de casă… 😐
Cum mi s-au uscat blugii, cum m-am pregătit de ducă! Eram deja presată de fiică-mea, care mă sunase de două ori să mă întrebe Ai ajuns la Carrefour? 😕 N-ajunsesem, că eu nici măcar pe ușă nu ieșisem. Ei, Ușa asta mi-a lovit umărul drept! Aici nici n-am știut de ce i-o fi cășunat pe mine, că nu-i făcusem decât s-o ating la deschidere și să bag cheia în broască… Altă răutate! 👿
Duminică am stat cumințică, am oblojit plocoanele cum m-am priceput mai bine și-am reflectat. Nu-mi ieșea la socoteală – de ce să mă chinuie toate astea așa? Că eu am grijă și de Masă, și de Ușă, și de Birou… am ajuns dar la concluzia că e blestem de la mal de mare, că prea se lega supărarea cuiva de belelele ce se abătuseră peste mine… Asta până la vremea Dușului prelungit, când Faianța mi-a sărutat cu foc și prelung palma mâinii stângi, în semn că nu vrea să lase neam Podeaua să mă îmbrățișeze! Și atunci am avut revelația! 💡
Păi degeaba mi-s eu frumoasă, deșteaptă și devreme-acasă? Mă iubește Biroul, Măsuța, Ușa, Faianța și Podeaua, mă iubește toată lumea de mă știe (ei bine, fie, mai puțin o duzină de oameni :oops:), dar mai presus de toate mă iubește Casa mea! Uite-așa m-a năpădit zâmbetul iar și mi-a venit să îi cânt un cântec de drag Casei. Cam așa… 🙂
Ei, uite-așa-mi încep eu Lunea cu voioșie! Sper să fie molipsitoare și să călcați cu dreptul în săptămâna asta ce s-a ițit numai ce! 🙂
Care va să zică… Știi cum din aparent nimic – dintr-o picătură mică-mică – se ițește ditamai balonul de săpun? Depinde, firește, de suflu… de câtă amploare vrei să ia sau de ce așteptări ai.
Unii suflă repede și fac baloane multe-multe, lăsându-le libere în bătaia vântului. E o minunăție roiul de sfere transparente, irizând curcubeul în lumina soarelui. Ai avut vreodată șansa ca o părticică din fața ta să joace rolul de zid pentru micul balon jucăuș? 🙂
Alții, din contră, au răbdare (sau așa le place să creadă)… suflă ușooor, în speranța că vor obține ceva mai altfel. Nu pot defini exact – eu prefer prima variantă, cea copilăresc-hazlie – dar le pot intui dezamăgirea pe care o au când rodul stăruinței lor le face pufff! drept în nas… Nu mai are niciun haz! 😀
Cam așa…
Offf, Maestre Caragiale, ne-oi fi părăsit tu fizic de multă vreme, dar tare bine le-ai mai ticluit! N-ai idee cât sunt de actualitate schițele dumitale…
Locul cu micile bucurii din viata mea. Am deschis ferestrele, am aruncat cheile sertarelor si va astept sa cotrobaiti in liniste prin cotloanele cu bucurii.
Bursucel's Blog 