Fie…

Mi-e sufletul răsfirat fărâme prin nisip de prea multă vreme. Nu mă mai doare gândul ăsta. Vrem – nu vrem, aparținem fără doar și poate unui Loc – m-am resemnat cu asta. Doar dorul de întregire mă mai sâcâie uneori. Ca acum… Mai devreme mi-a trecut prin minte că aș putea face un drum la Constanța. Am motive serioase, am timp la dispoziție, n-ar fi un drum bătut în dorul lelii. M-aș întâlni cu fiică-mea, aș revedea locuri dragi, poate am merge împreună la plajă…

A fost suficient să gândesc asta și iar s-a pornit Ploaia în perdea cu ropote, să nu care cumva să-mi treacă aversa neobservată… Apoi m-a plouat cu melancolie… Mi s-a făcut dor de diminețile de vară în care Bună dimineața! mi-era dată de semnalul sonor inconfundabil al RadioVacanței … dimineți în care îmi dădeam silința să evadez cât mai repede de-acasă, să-mi prind Locul liber pe plaja de lângă Hotel Parc. Pe-atunci era privit cu alți ochi Litoralul Românesc…

Acum sunt doar amintiri și celebrele turiste suedeze, și Locul meu, și nisipul din filele caietelor, și bronzul care-mi dădea de gol escapadele dimineților de vară… Da-s amintiri dragi, pe care probabil le voi depăna nepoților care niciodată nu vor ști că Plaja de la Hotel Parc n-are pereche pe potrivă niciunde. Nici măcar în Florida… Alung Melancolia cu  și-i promit că îi voi găsi tovarăși de joacă în Caraibe cu prima ocazie. Uite, în Martinica, de exemplu…

Sursa foto

Nah, c-am visat iar cu ochii deschiși, fi-mi-ar fusul orar de râs!  De ceva zile bune realizez că am o problemă majoră cu Moș Ene de România. Din obișnuință mi-am făcut o cafea – mă voi bucura doar de învăluire în aburii ei, c-altminteri iar fuge Moșul ăsta urâcios de mine. Parcă vezi că mă pune să număr peștișorii de pe fundul Mării Caraibilor.

În fine… vă las cafeaua aburindă pe măsuță. Cu tot dragul și gând de zi cu soare ca un zâmbet!

Parametrii optimi

(… sau un must have greu de atins uneori… )

A fost odată o … fătucă pe care n-o dădeai dusă de la muncă nici cu măturoiul. Ședea cumințică în birou și se lupta cu teancurile de hârtii mai abitir decât Făt-Frumos cu Balaurul ăl cu 7 capete. Și avea temeinicia Cenușăresei în alegerea boabelor de mazăre din cenușă. Plus grija de a n-o prinde miezul nopții prin birou. Aaaa, nu-i era teamă că i se va transforma taxiul în bostan, ci doar avea impresia că dacă ajunge Azi acasă nu va întârzia Mâine la întâlnirea cu munții dealurile de hârtii pe care le colinda deseori chiar și în somn. Toată lumea o cam beștelea pentru năravul ăsta, dar ea-și vedea de ale ei precum Fata Moșului. Sau ca Eliza – sora celor 11 cocori. De frumusețe, bunătate, înțelepciune mă abțin să zic, dar aveau în comun pe lângă încăpățânare și bucuria de a mânui cu sârg andrelele. Și uite-așa au trecut ani buni, cu veri și ierni, cu toamne și primăveri… și nu știu să spun drept de-mi pare bine sau rău să zic, dar într-o bună zi de iarnă, precum mama Albei-ca-Zăpada se-nțepă cu un ac cu gămălie (deh, ac simplu n-avea de unde) și se trezi privind pe fereastră…

Nu, nu era zăpadă afară… era un soare blând ce se prelingea printre ramuri de copaci parte înfrunziți, parte desfrunziți, ce contrastau cu verdele covorului pe care încercau să-l umbrească. Pete roșiatice de soare în apus și fuior de nori. Voci vesele de copii ce se bucurau de pauză… Triluri de păsări și larmă de vrăbii gureșe… Și ciori…

Alături i se cuibăriseră Oboseala, Somnul și Melancolia. Ciorile i-au amintit de lanțul ierarhic, cel care o ținea priponită în spatele ferestrei. N-a coborât scările în semn de evadare, că nu prea se făcea… a luat în schimb camera foto, a străbătut holul cel lung, ajungând la cealaltă fereastră. Cea opusă ca punct cardinal. Și-n pauza de țigară a privit îndelung Cerul. Cu un zâmbet cuminte. Apoi l-a imortalizat. Cu tot cu Lună, Fuior de nori și Soare în prag de apus… 🙂

Ia să văd eu acum… mai e cineva pe-aici care să fi pățit rușinea de a sta în birou cu ochii fixați pe fereastră? Cu target – gând de ducă afară – care-mi zic că l-ar chinui și pe cel mai stoic dintre stoicii șoareci de bibliotecă… Deeeci? Îndrăznește vreunul să ridice două degețele? Mai e careva sau rămân de una singură în povestioara asta? 😳

Dor de Polonic

(… Mama lui de Dor! 😳 …)

Mi-e dor să te găsesc dimineața pe perna de alături,

Mi-e dor să-mi ciufulești părul,

Mi-e dor de privirea ta…

Mi-e dor de tine, Pisoi cuminte și zăpăcit…

Nici n-ai idee cât de dor îmi e!  🙂

P.S. Trebuie musai să adaug. Musai! Nu răscoleam după pozele dragului de Polonic (plecat prea brusc la sfărșitul lui 2009) dacă nu făceam cunoștință azi cu Izzie. Ghemotocul ăsta mi-a amintit că odată, demult, am avut parte de cel mai cuminte și mai afectuos motănel adus acasă cu intenția „Îl punem pe picioare și-apoi vedem noi cui îl dăm!” Că nu l-am mai dat nicicui nu e meritul meu. Și că mi-e dor de el de fiecare dată când văd un pufos ce-i seamănă, e tot meritul Pisoiului! 🙂