Oameni și Frunze

Parafrazându-l pe unul dintre cei mai vechi și mai buni prieteni (încă), de la o vreme am devenit al naibii de selectivă… Deocamdată nu văd nimic rău în asta. Din contră – decât să mă știu în mijlocul unei adunături de lingușitori interesați de te miri ce avantaje, mai bine de una singură! E drept, n-am stofă de pustnic și deseori mi se face un dor nebun de ființe dragi aflate la îndeajuns de mare distanță încât să nu le pot vedea fix când poftesc – e cumva un dezavantaj, dar îmi repet (nici eu nu mai știu pentru a câta oară) că asta mă face să prețuiesc apropierea la vremea potrivită.

Am știut întotdeauna și încă știu să mă bucur de oamenii dragi sufletului meu. În felul meu, e drept… Cred că fiecare are un fel aparte de a fi, de a trăi, simți și gândi. Ține, zic eu, de perspectiva pe care o ai asupra vieții. Sâmbătă m-a făcut fiică-mea să râd când mi-a spus Aș vrea să fiu mereu tânără, pâââână o să mă plictisesc… Apoi mi-ar plăcea să fiu bunicuță cu muuulți nepoți… Pe care să îi terorizez! Asta pe la a patra rulare a

Îi observasem fără să vreau reacțiile… de la prima la a doua vizionare entuziasmul îi crescuse exponențial, la a treia deja mă tot atenționa să fiu atentă la… și la… și la… Îmi place Beyonce, are o voce faină, care sună superb live… 

Mi-a atras atenția însă altceva… Imaginile ce se derulau pe fundal! Crâmpeie de viață frumoasă, trăite alături de un om care se vede treaba că o iubește și o susține. Asta e important, nu? Dragul celui de care îți e drag. Reciprocitatea asta naște bucuria și zâmbetul care ne păstrează mereu tineri…

Astă seară, revăzând videoclipul, mi-am dorit ca în lumea asta, în care tristețea transformă oamenii în frunze-ngălbenite înainte de vreme, să i se-mplinească parțial dorința zăpăcitei de fiică-mea. Adică… să fie mereu tânără, chiar și atunci când va fi bunicuță. Ca să scape bieții nepoței de teroare.

Iar vouă… Pentru voi descompun tristețea frunzelor coborâte fără de voie pe aleile măturate de toamnă în galben și verde  – un dar cuminte pentru o zi de miercuri scăldată în lumina tăcerii…

Căpușuni cu Sfântânică

Iar mi-s virusată… Simptomele le cunosc deja – mi-s clare! De ceva ore bune tooot perfecționez un fel de… coregrafie și lălăi – grație creaturii fără pereche de-o numesc eu pe-aici fii-mea – lălăi într-o frenezie Often… Often… Dar parcă mai contează versurile?!

Curată tortură, enervantă de-a dreptul, ținând cont că la ora asta ar fi trebuit să -l fi lăsat pe Moș Ene să-mi arate câmpul ăla de maci despre care-mi tot șoptește, zugrăvindu-mi-l în culori demențiale. Speram să mă conving  cu ochii mei… și să mai prind și roiul de fluturi cu aripi multicolore, viu colorate, de-ți iau ochii, nu alta! S-a dus acum pe apa sâmbetii speranța și-am rămas cu perspectiva unei treziri vai de mama ei! Asta ca să simt din plin binecuvântarea lui Luni la birou dimineață…

Ca să n-o bodogăn pe fiică-mea tocmai azi, mi-am impus să-mi amintesc musai de-un ceva haios… N-aș ști să spun de ce tocmai căpușuni cu sfântânică s-a ițit din prima… Poate fiindcă era meniul preferat al Issei acum vreo 20 ani. Sau poate din cauză că, fiind singurele cuvinte pe care le-a stâlcit, aveam o plăcere nebună să o fac să le repete mai des. Cert e că mă lovea brusc surzenia și nu-mi reveneam până n-auzeam pasajul Mamiii, căpușuni cu sfântânică vreau! Te roooog! Ai surziiit??? Chestia asta plus fețișoara mirat-contrariată îmi luminau ziua, îndiferent de era luni sau sâmbătă…

N-aș ști să spun când au trecut 20 ani – azi o să-i spun La mulți ani! fiică-mii pentru a 23-a oară… Așa cum nu știu să spun cum naiba trec orele și n-adorm și eu la vreme…

Sau cum să explic tăcerea-mi de pe blog… Ar trebui să-mi promit că mâine o să… și să ignor că mâine ăsta se transformă a doua zi în azi?! Cu gând la urâcioasa trezire din fiecare luni dimineață, îmi pun speranța în zâmbetul conturat de mai știi, poate azi va fi acel mâine la care tot visez?!

Moș Ene mă trage de mânecă și mă roagă să-i urmez sfatul. Îmi zice iar de maci, de fluturi… Las galben și verde pentru un Luni mai blând și plec… Încă lălăind cu frenezie Often… Often… Poate mi-o trece până dimineață…

Geometrie

Aș fi vrut să-i fiu perfectă… Aș fi vrut să nu-mi fie într-atât de nesuferită… Aproape nu mai știu în câte dăți m-am trezit ca din reverie la ora de Geometrie, întrebându-mă Ce naiba caut eu aici???

Număr pe degete teoremele pe care le mai țin minte. Axioma Paralelelor… Teorema lui Pitagora… Ei da, astea mi-au plăcut – le-am priceput din prima! N-aș ști să spun ce-au avut în plus față de Teorema lui Ptolemeu – pe-asta n-o știu, deși i-am reținut numele. Așa cum n-aș ști să spun de ce naiba niciun profesor de matematică nu m-a taxat cu nicio scatoalcă după ceafă până-ntr-a XI-a. Abia atunci mi-am luat-o zdravăn peste nas! Nu spun cum, că m-aș lungi inutil, făcându-mă de poveste iar…

Oricum nu mai contează, altceva voiam să spun. Azi, la prima oră, m-am intersectat într-o geometrie perfectă cu The Zerø Theorem. N-am simțit nevoia nici să o șterg englezește de la curs, nici n-am picotit. Am fost Atenția Întruchipată – ochi și urechi până la capăt! Cine mă cunoaște cât de cât știe că ăsta e mare lucru…

Și-am revenit. Cu gând de somn, dar parcă se lipește de mine? Am așa o baftă la melodii, de numa-numa! Tre’ să mă bântuie până la saturație când i se pune pata uneia să se lipească de mine – mare anatemă mi-ai trântit pe creștet, Bunule! O lipesc aici, poate scap de pacostea lălăitului, că-i păcat… așa frumusețe de jazz nu merită să fie fluierat de-un Bursucel, fie el și meloman…

Probabil o s-o mai ascult o dată… și-nc-o dată… înainte de-a fugi la somn. Nu s-a schimbat nimic de ieri, mi-s setată pe același fus orar greșit. Sau poate o fi un sâmbure de adevăr în Teorema lui Zero și-oi fi eu acum în locul greșit?!

Ei, măcar vouă să vă fie ziua fără dileme, frumoasă ca o apă de izvor tivită cu verde!

Studiu de (ne)caz

De la o vreme mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun. Am realizat asta la ceva zile după ce mi-am luat brusc timp pentru mine. M-am amăgit cumva cu gândul că e firesc, trebuie întâi să mă scutur de oboseală… Și-au zburat zilele una după alta ca-n carusel, dar parcă tot degeaba. E drept, am tot meșterit una-alta, dar dacă aș fi stat degeaba garantat aș fi multiplicat exponențial osteneala. Nu-s făcută să stau, asta o știu dintotdeauna.

Demult am căpătat obiceiul somnolenței când o discuție nu mi-e la îndemână. M-am ploconit cu el ca din senin și nu s-a mai dat dus. Fiece dialog care-mi provoacă dorința expresă de tăcere mă trimite la somn. Probabil mi-ar fi benefică o asemenea conversație înainte de miez de noapte, să-mi mut momentul de retragere la o oră decentă. Hmmm… glumesc, firește… strâmb…

Azi am plecat aiurea în lume să scap de somnul ițit un pic după ora 10,00. Am luat cu mine starea pe care n-am știut nici atunci și nici acum s-o definesc. Părere de rău? Neputință? Furie răsfiartă în suc propriu? Toate transferate grație progresului tehnic. Am teama – perfect justificată altminteri – că voi ajunge să-mi detest telefonul. O fi el mic, dar ilustrează perfect zicerea buturuga mică răstoarnă carul mare. În cazul meu răsturnarea s-a materializat prin dorul de ducă-n București. Oriunde, numai să ies din colivie.

Și m-am lăsat furată de verde, de miros de tei… am mers în neștire, minunându-mă de cât de frumos poate fi Bucureștiul. Mi-am zis că nu orașul e urât – parte din cei ce locuiesc în el îi transferă doar atributul de nesuferit. La întoarcere n-am mai rezistat, am urcat ca-n hipnoză în tramvaiul 41 fără grija stației de destinație. Să vreau să uit unde trebuie să cobor și tot n-am cum, că doar e capăt de linie Piața Presei. Gândul plecat cu sorcova mi l-a-ntors din drum zgomotul de acordeon suprapus peste huruitul roților pe șine. Am căutat cu privirea artistul. Doi, de fapt. Adult și Copil, în treaptă parcă. Cântau cumva nesiguri de va fi pe plac au ba melodia. Fețe triste. Răspuns parcă fețelor indiferente din jur. E greu să cânți pentru capete fără urechi, mi-am spus și am început să caut în geantă portofelul. Hotărât. pot renunnța la măcar jumătate din prețul unui pachet de țigări… N-a mai fost cazul – Adult și Copil, cu tot cu acordeoane, au coborât la prima oprire. I-am mai privit o dată pe peron și-apoi…

Apoi mi-am zis că nu e drept. Știu, mulți copii văd lumina zilei pentru prima dată din pură întâmplare. Din ignoranță. Sau din prostie.  Dar tot ca florile sunt – au nevoie de drag și îngrijire, altminteri se ofilesc înainte de vreme.  Mi-e trist când văd o floare ofilită, mi-e jale când văd un copil trist. Și nu-mi dă pace întrebarea Dacă aș fi reușit să-i răsplătesc Copilului străduința de a struni clapele acordeonului, i s-ar fi descrețit pentru o clipită măcar fruntea? S-ar fi înviorat așa, ca al meu Trandafir, care la întoarcerea acasă și-a primit Apa?

Cum spuneam… Mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun, darmite să-mi imaginez răspunsul. Dar parcă de astă dată n-aș vrea să fie acel cu o floare nu se face primăvara…

Puterea Obișnuinței…

Motto:

 

Obișnuința asta e ca un laitmotiv. Sub imperiul ei zâmbesc. În n moduri, funcție de factorul generator…

Zâmbesc nostalgic la amintirea Bursucelului de anul trecut. El avea vreme pe atunci. Îi intrase în obișnuință să hoinărească în voie… Cel de anul ăsta e cam buimac. Mai că-mi vine să-l trimit la sală să-și recapete condiția fizică. Păi cum altfel?! Pare că-i e din ce în ce mai anevoie să țopăie și să tropăie prin curți virtuale. Ceva îmi spune că e posibil să-și fi agățat tonusul prin vreo șipcă de gard mai șireată. Scuză, ne-scuză, dar asta nu prea-l scutește deloc de acuza delăsării… Și cum nu mă lasă sufletul să-l știu așa, îi dau un bobârnac și-l trec pe program de reeducare. Asta ca să-l scutesc de reproșuri, firește!

Mai devreme am zâmbit încurcată – 8 apeluri ratate și un e-mail cu tentă de îngrijorare. Toate astea generate de un somn de amiază prelungit până după miezul nopții. Știu, tot puterea obișnuinței le-a generat… temerea că e un ceva în dezordine cu tăcerea mea. Apoi, iar e drept, era plauzbilă și explicația Credeam că ți-ai pierdut iar telefonul… Zâmbesc la gândul că Ei da, n-ar fi fost prima dată. Poate nici ultima. Am mai pățit rușinea de a fi cu capul în nori, iar legea care instituie obligativitatea achitării taxei pe prostie încă nu s-a abrogat.

Și uite că iar zâmbesc. Insinuarea ideii de telefon pierdut mi-a amintit de Tulcea. De data asta e zâmbetul de zile mari, iscat de perspectiva a două mânuțe mici-mici de tot. Și de gângurit de pui. Ehe! Mereu m-am întrebat când Ale era bebe Ce-o vrea să-mi zică Puiul ăsta când îmi rostogolește sunetele așa frumos? N-am aflat răspunsul… și-aș pune pariu că nu mi-s singura cu dilema lăsată într-o veșnică așteptare. Mă consolez cu gândul că Unele întrebări nu-și vor găsi poate niciodată răspunsul. Misterul își are farmecul lui aparte…  Totuși asta nu mă împiedică nici acum să sper că odată și odată se va inventa și Dicționarul explicativ al Limbii Bebelușilor.

În treacăt am privit ceasul și am zâmbit amuzată. Era 5,00. Prin fereastra lăsată întredeschisă mi-am auzit mierlele și mi-am zis că e vremea să le las trilul să-mi intre în voie în cameră. Mă umflu eu în pene că-s mierlele mele, dar mi-s cu picioarele pe pământ, fiți pe pace! Garantat n-au habar de mine și de ce scriu eu. Posibil nici să nu fi băgat de seamă că roșcata din odaia luminată-n astă noapte a deschis larg fereastra și a tras draperiile să lase zorii de zi să îi intre în cameră. Poate doar Purcica mea cea dragă să le fi atras atenția, că prea le e cântecul parcă mai plin de frumos?! Așa… ca o replică, de la egal la egal…

Purcica asta a mea mereu îmi iscă zâmbete de bucurie. Sute… mii… De fiecare dată! Și cum ar putea fi altfel? Era o mogâldeață când mi-a trecut pragul… numai frunze – părea tare cumințică! Acum… ehe! E sursă neobosită de petale roșii pe pervaz, parchet… nu-mi lasă timp să tânjesc după o floare pierdută! Nu, că-mi pune alta în loc! Și crește ca Balaurul Făt-Frumos cel din poveste! Ehe, că tot veni vorba de poveste, ar merita să mă auziți vorbindu-i!

Nu știu dacă e cazul pentru motive de îngrijorare, dar se pare că o să-mi devină obișnuință privitul către cadranul Ceasului la ore fixe. E 6,00… nu zâmbesc, chicotesc de-a dreptul! Mi-e drag să-mi încep ziua cu veselie. Iar asta e musai de împărtășit! Așa că…

Să vă fie ziua cântec vesel, aducătoare de bucurie! Și să vă fie verde!

Later edit – dar nu pe-alături de subiect – am aflat numai ce din Spam că Adriana cea neobosită mi-a vizitat profilul Facebook! Se pare că nici ea n-a avut somn noaptea asta, mititica… Chestia e că, tot în virtutea obișnuinței, mi-am dezactivat contul FB fără nici cea mai mică părere de rău! Acu’ ce să fac? Să-l reactivez doar de dragul Adrianei? Și dacă era dezactivat de-a binelea, ce-o fi vizitat, draga de ea?! Nu-ș… cred că din cauza nesomnului mi-s cumva în ceață…

Avantaj

Când mai la-ndemână mi-s cifrele și-mi vine să amestec literele în cuvinte de nerostit, din acelea de te fac să roșești numai la gândul că le-ai conturat, îmi zic că-i mai cuminte să-mi domolesc Impulsurile. Așa se iscă Momentul în care-mi agăț privirea în verde  și visez cu ochii deschiși preț de minute bune la Reproducerea în fața căreia Amatorii rămân într-o aparentă nemișcare. Gândul că Originalul mi-e cunoscut îmi smulge un zâmbet… Verdele n-are cum să fie detronat – ăsta da Avantaj!

Să vă fie, deci, Vinerea sub semnul Verdelui!

Later edit – În loc de P.S. – Since I Found You – Chris Rea

Porția de Natură

Alb și verde cât cuprinzi cu ochii… pe-alocuri galben și roz…

Ar trebui să ne cheme mai des pe la sediu, chiar de-i vorba de-o ciufuleală!

Am ignorat cu bună-știință griul asfaltului și am privit cu drag Natura. E adorabil felul în care ne pedepsește, nu? Fiindcă, indiferent de inconștiența noastră, Ea tot ne oferă iar și iar motive de zâmbet. Orb de-ai fi și tot te-ar cuceri cu mireasma florilor, a ierbii crude… Ar trebui să-i mulțumesc iar Bunului – să-i spun că știu că mă iubește tocmai pentru că-mi aduce-n dar an de an bucuria de-a admira în voie Tabloul Primăverii. Mereu același, mereu altfel…

Mereu desenându-mi zâmbet în priviri…

A nins cu flori peste copaci, a pătat verdele cu alb..

Ei, la urma urmei,  o convocare la sediu poate avea ceva fermecător în ea… 

Jurnalul unei femei simple – 15

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Pentru astăzi 08.02.2014 ora 16:15

Afară … în sfârșit – e lumină! Albă, caldă și veselă. Pe sub fereastră trec fel de fel de oameni și mașini – e vânzoleală cum n-a mai fost de ceva vreme. Aș spune chiar că e o zi de iarnă plăcută, care mai că mă îndeamnă la o mică evadare din casă. Dar nu, de data asta amân ieșirea – acum e vremea evadării în virtual… 😉

Mă gândesc … la alb. E atât de simplu de murdărit… Gândurile altora pot întina puritatea gândurlor tale. Ca și zăpada – urmele de bocanci o transformă din alb în gri. Hmmm… am eu ceva cu gri-ul, asta e clar! Realizez că al meu ori alb, ori negru! nu e tocmai ideal… Uite, îmi presar cenușă pe creștet (ufff, până și cenușa e gri, mama ei de treabă!) și recunosc – eu recomand oricui moderația, dar nu reușesc să o aplic. Nici în muncă, nici în sentimente… Gândesc că sunt un lup moralist… 😕

Din locurile de unde învățăm … ei, ar fi simplu de le-am ști locurile astea. Deseori ni se întâmplă să credem că știm să ne descurcăm într-o anumită situație. Simulare de incendiu… M-am lămurit cum mă descurc în condiții de criză – încă-mi caut locul de unde pot învăța. Până-l găsesc mă bazez pe verde…

Sunt recunoscătoare pentru … că e sâmbătă. În fond nu e o rușine să fii recunoscător pentru lucruri simple… 😉

Din bucătărie … chiar dacă miroase a ceapă, a gătit Dan și pentru mine. Mai mult ca perfect! Merită savurat meniul!

Cu ce sunt îmbrăcată … bumbac bleumarin, plăcut fin… Cred că e cea mai faină achiziție pe care am făcut-o în ultima vreme – ceva care-mi vine ca turnat, cum rar mi se întâmplă să găsesc. Are o atingere plăcut-catifelată, ca mângâierea unei persoane care te iubește… 🙂

Citesc … aș fi spus nimicuri, dar nu e corect. Fiecare rând așternut are importanța lui. Citesc gânduri așternute de alții… Frumoase, aș putea spune cu mâna pe inimă…

Ceea ce aștept (sper) … cumva imposibilul. Știu, e greu să fiu înțeleasă de cei din jur uneori. Poate pentru că nu vorbesc aceeași limbă cu ei?! Sper doar să nu mai fiu judecată superficial. Știu, pentru unii asta este o cerință greu de ingerat…

Ce mai meșteresc … încă nimic. Încă n-am starea necesară… Am învățat de-a lungul timpului să fac lucrurile atunci când starea de spirit mi-o permite. Altminteri, e pierdere de vreme și energie…

Ascult … Aerosmith – Cryin… îmi place și melodia, și videoclipul… Pentru asta ar trebui să-ți mulțumesc, Kamy!

Unul dintre lucrurile mele preferate … numai ce a trecut – a venit și apoi a plecat blonda de soră-mea… Îmi place să-mi fie în preajmă oamenii dragi. E sărbătoare de zâmbet atunci…

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … poate upgrade… poate… cochetez iar cu ideea de roșu. Doar cochetez, încă nu mi-s sigură de pun în aplicare au ba ideea… 😉

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Iar nu m-am putut hotărî cărei imagini să-i acord prioritatea… fiecare din ele are un ceva aparte care m-a impresionat. 😉

Să fiți veseli, calmi, să depășiți incertitudinile cu zâmbet cuminte și să vă însoțească mireasma suavă a zambilelor…

Cam așa aș rezuma eu urarea de

Toate cele bune, dragilor!

Parametrii optimi

(… sau un must have greu de atins uneori… )

A fost odată o … fătucă pe care n-o dădeai dusă de la muncă nici cu măturoiul. Ședea cumințică în birou și se lupta cu teancurile de hârtii mai abitir decât Făt-Frumos cu Balaurul ăl cu 7 capete. Și avea temeinicia Cenușăresei în alegerea boabelor de mazăre din cenușă. Plus grija de a n-o prinde miezul nopții prin birou. Aaaa, nu-i era teamă că i se va transforma taxiul în bostan, ci doar avea impresia că dacă ajunge Azi acasă nu va întârzia Mâine la întâlnirea cu munții dealurile de hârtii pe care le colinda deseori chiar și în somn. Toată lumea o cam beștelea pentru năravul ăsta, dar ea-și vedea de ale ei precum Fata Moșului. Sau ca Eliza – sora celor 11 cocori. De frumusețe, bunătate, înțelepciune mă abțin să zic, dar aveau în comun pe lângă încăpățânare și bucuria de a mânui cu sârg andrelele. Și uite-așa au trecut ani buni, cu veri și ierni, cu toamne și primăveri… și nu știu să spun drept de-mi pare bine sau rău să zic, dar într-o bună zi de iarnă, precum mama Albei-ca-Zăpada se-nțepă cu un ac cu gămălie (deh, ac simplu n-avea de unde) și se trezi privind pe fereastră…

Nu, nu era zăpadă afară… era un soare blând ce se prelingea printre ramuri de copaci parte înfrunziți, parte desfrunziți, ce contrastau cu verdele covorului pe care încercau să-l umbrească. Pete roșiatice de soare în apus și fuior de nori. Voci vesele de copii ce se bucurau de pauză… Triluri de păsări și larmă de vrăbii gureșe… Și ciori…

Alături i se cuibăriseră Oboseala, Somnul și Melancolia. Ciorile i-au amintit de lanțul ierarhic, cel care o ținea priponită în spatele ferestrei. N-a coborât scările în semn de evadare, că nu prea se făcea… a luat în schimb camera foto, a străbătut holul cel lung, ajungând la cealaltă fereastră. Cea opusă ca punct cardinal. Și-n pauza de țigară a privit îndelung Cerul. Cu un zâmbet cuminte. Apoi l-a imortalizat. Cu tot cu Lună, Fuior de nori și Soare în prag de apus… 🙂

Ia să văd eu acum… mai e cineva pe-aici care să fi pățit rușinea de a sta în birou cu ochii fixați pe fereastră? Cu target – gând de ducă afară – care-mi zic că l-ar chinui și pe cel mai stoic dintre stoicii șoareci de bibliotecă… Deeeci? Îndrăznește vreunul să ridice două degețele? Mai e careva sau rămân de una singură în povestioara asta? 😳

(S)Pam Pam!

Gata! Numai ce am dat cu măturoiul prin curte! În colțul ăla întunecat de-i zice Spam se-adunaseră vreo 17 chinezi – așa păreau după slovă, dar puteau la fel de bine să fie și japonezi 😕 – și-un polonez, parcă! Doamne, ce l-au mai înghesuit, sărăcuțul!

Ei, aici a mers, dar dincolo? Pisici! Pitici cu nas roșu, fes verde și ghete negre ca tuciul au întins peste zi o horă cu tropăituri și strigături pe creierașul meu, de nu mai știam cum să scap de dânșii! Ce măturoi să iau? Că nu se cade să necăjesc circumvoluțiunile cu el, deh – nu-i loc neted ca-n palmă să mă pun pe curățat! La drept vorbind, nici răgaz de-așa ceva n-aveam! Și-am așteptat să le piară cheful de zbânțuială, că dacă te pui în mintea piticilor ăștia ești mai… $#^%&* decât ei… 👿

Ce necaz pe Bursucel –

Canonește, vai de el!

Canonește la hârtii

De-o ia razna pe câmpii!

Hai, hai! – mai că-mi venea să-i pun pe fugă, dar te pui cu-mpielițații? Lasă-i că s-or potoli ei… n-am vreme de duș rece… Bag de seamă că și ei știau asta, că întorceau sensul horii – să nu amețească, probabil… 😐

Bursucel, nu te căzni,

Că degeaba ăi trudi!

Ăi munci tu în zadar,

Că le-amețesc-ăștia iar!

Prea de tot! $#^%&*!  $#^%&*! …  $#^%&*! 😳

Și-nc-o dată, măi băieți!

….

Aaaa! Aici mi-a venit ideea! Și le-am pus băieților Ciuleandra, că le trebuia capac! 😆

Au tropăit și țopăit, chiuit și hăulit pe minunea asta de muzică, de-au picat lați… sau așa vreau eu să cred… acum stau cuminței și tare mi-i dragă liniștea asta!

Oare azi îmi dau pace?! Că mi-i închipui căzuți prin șanț, epuizați – bieții de ei – de-atâta zbânțuială… 🙄

…

Ei, se pare că am spart tiparul Miercurii fără cuvinte de azi… Sper să nu se răzbune pe mine și să… Pssst! Mai bine tac!

Ziua asta o să ne fie frumoasă și însorită, și-așa plăcută în tăcerea ei… Și fără picior de piticei tropăitori! 🙂