Efemer

Revenit numai ce de pe târâmul viselor, Scepticismul se trezi iar într-una din zilele pe care el le definea a fi ciudate. Una din acele zile în care i se făcea brusc urât de căminul lui. Și foame... Mintea, domeniul acela vast pe care-l moștenise de drept cu muuultă vreme-n urmă, i se părea dintr-o dată o cămăruță prea îngustă și prea searbădă care-l sufoca. Foame-i era de ceva nou, de nu-știu-ce, de… Se ridică din puful care-i legănase somnul, știind că iar îi va fi altfel ziua. Parte perfectă, parte prea repede trecătoare. Amăgitoare chiar… La naiba cu ziua asta!

Din reflex se trezi ajuns lângă masă și odată așezat pe scaun privi chiorâș și trist bucatele. Minciunele de tot felul, mai uscate, mai pufoase, îl așteptau cuminți pe platouri… În zilele obișnuite n-ar fi strâmbat din nas la vederea lor – învățase de-a lungul vremii că nu se face să judeci nimic doar după aparențe. Le-ar fi testat pe rând, le-ar fi analizat gustându-le. Cu riscul de a se rotunji, e drept… Azi, clar, n-avea poftă de ele. Normal, prea mult dulce strică…

Caracteristica zilelor ciudate era curiozitatea de a-și vedea imaginea reflectată într-un ciob de oglindă. Curiozitate nesatisfăcută, altminteri. Se intuia a fi rotofei, dar nu avea idee în ce măsură. Poate peste poate?! îl cam chinuia și-l obliga să-și treacă mâinile în grabă peste liniile ce-i conturau silueta. Realiză că mai crescuse… un picuț doar și se puse pe cale. Iar. Spre Poarta Sufletului. De când se știa, în zilele ciudate asta ajungea să facă mai devreme sau mai târziu. Crescând, învățase că tărăgănarea nu-și are rostul…

Grijuliu, încuie ușa și puse cheia la locul ei. Sub preș. Partea asta de ritual o învățase de pe vremea când era mititel. Ei da, fusese și el odată mic, nu mai ținea minte când fusese asta… Nici atunci și nici acum nu vedea rostul Minții zăvorâte. Întrebase în stânga și-n dreapta, dar nimeni nu-i dăduse un răspuns care să-l dumirească, așa că hotărâse să păstreze Obiceiul până-și va căpăta Certitudinea. O exista așa ceva?!?

Mâine. Există mereu un mâine pentru răspunsuri… Acum se grăbea. Spre Locul unde nu-i era de trebuință cheia. Singurul lucru pe care îl mai făcea în zilele ciudate era drumul într-acolo. Cu speranța nesăbuită că și-ar putea schimba casa. Ar fi dat oricât să schimbe vastul Minții pe căldura Sufletului. La capăt de drum trebuia să îl aștepte aceeași ființă mică, parcă din ce în ce mai mică, în același colț de Suflet. Asta-i potolea foamea de nu-știu-ce Scepticismului. Nu-i știa numele ființei. Oare l-am aflat vreodată?! se pierdea de-ndată ce întâlnea ochii mari, rotunjiți de fiecare dată a mirare. Și el, prea-rotofeiul Scepticism, se topea într-o amintire parcă din ce în ce mai îndepărtată. Fluture-Fulg, efemer oaspete într-o lume mirosind a verde crud, alb, galben și poate a mov de primăvară…

Căpușuni cu Sfântânică

Iar mi-s virusată… Simptomele le cunosc deja – mi-s clare! De ceva ore bune tooot perfecționez un fel de… coregrafie și lălăi – grație creaturii fără pereche de-o numesc eu pe-aici fii-mea – lălăi într-o frenezie Often… Often… Dar parcă mai contează versurile?!

Curată tortură, enervantă de-a dreptul, ținând cont că la ora asta ar fi trebuit să -l fi lăsat pe Moș Ene să-mi arate câmpul ăla de maci despre care-mi tot șoptește, zugrăvindu-mi-l în culori demențiale. Speram să mă conving  cu ochii mei… și să mai prind și roiul de fluturi cu aripi multicolore, viu colorate, de-ți iau ochii, nu alta! S-a dus acum pe apa sâmbetii speranța și-am rămas cu perspectiva unei treziri vai de mama ei! Asta ca să simt din plin binecuvântarea lui Luni la birou dimineață…

Ca să n-o bodogăn pe fiică-mea tocmai azi, mi-am impus să-mi amintesc musai de-un ceva haios… N-aș ști să spun de ce tocmai căpușuni cu sfântânică s-a ițit din prima… Poate fiindcă era meniul preferat al Issei acum vreo 20 ani. Sau poate din cauză că, fiind singurele cuvinte pe care le-a stâlcit, aveam o plăcere nebună să o fac să le repete mai des. Cert e că mă lovea brusc surzenia și nu-mi reveneam până n-auzeam pasajul Mamiii, căpușuni cu sfântânică vreau! Te roooog! Ai surziiit??? Chestia asta plus fețișoara mirat-contrariată îmi luminau ziua, îndiferent de era luni sau sâmbătă…

N-aș ști să spun când au trecut 20 ani – azi o să-i spun La mulți ani! fiică-mii pentru a 23-a oară… Așa cum nu știu să spun cum naiba trec orele și n-adorm și eu la vreme…

Sau cum să explic tăcerea-mi de pe blog… Ar trebui să-mi promit că mâine o să… și să ignor că mâine ăsta se transformă a doua zi în azi?! Cu gând la urâcioasa trezire din fiecare luni dimineață, îmi pun speranța în zâmbetul conturat de mai știi, poate azi va fi acel mâine la care tot visez?!

Moș Ene mă trage de mânecă și mă roagă să-i urmez sfatul. Îmi zice iar de maci, de fluturi… Las galben și verde pentru un Luni mai blând și plec… Încă lălăind cu frenezie Often… Often… Poate mi-o trece până dimineață…

Praf & Fluturi

De când lumea, e scris cu litere de-o șchioapă în fișa postului fiecărui pisoi Alergat după fluturi! Așa e datul și – ca orice ființă care se respectă – ghemotocul de blană nu-și neglijează îndatoririle. Indiferent de rezultate, nu s-ar dezice de chestia asta în veci… Același dat stabilește că fluturii, având avantajul zborului, au norocul să-și păstreze intact satinul aripilor. Și-nclin să cred că tocmai de aceea pisoii sunt mai înverșunați parcă și-și doresc din tot suflețelul să-și decoreze lăbuțele cu praf de fluturi. Probabil acela e momentul în care – culmea! – devin brusc pioși. Atunci se roagă… să vină un fluture… să-și păstreze agerimea… să nu care cumva să adoarmă și să rateze evenimentul… Mă rog, important e că se roagă!

S-ar zice că Bunul îi iubește pe pisoi. Le face din vreme în vreme hatârul și îi fericește cu câte o izbândă. Nu mă încumet musai să îl judec și nici să-l arăt cu degetul aiurea, dar… De fiecare dată când pisoiul își satinează blănița în culori de fluture e un ceva care il pune pe gânduri. Din minunea care-i era țel se alege praful. Colorat, dar tot praf e… Acela e momentul în care probabil că pisoiul își pierde și bucuria, și elanul…

Cred că asta seamănă cumva cu disecția unei iubiri trecute. Privind în urmă, te-ntrebi – ca și pisoiul – cum de s-a transformat în negru toată strălucirea în care erai învăluit?! N-aș ști să spun dacă și pisoii au impulsul negării trăirilor anterioare. Sau dacă simt nevoia rescrierii poveștii pentru a scăpa de sentimentul zădărniciei. Sau dacă ar sacrifica și ei orice pentru o brumă de praf de uitare, așa cum fac uneori oamenii… Împinși de nebuneasca și iluzoria speranță, cern peste amintiri praf și așteaptă… Așteaptă și poate se roagă și ei precum pisoii. Să treacă timpul… să se aștearnă peste toate uitarea…

Mă-ntreb dacă Bunul îi iubește mai mult pe pisoi. Sau dacă pisoii se roagă mai frumos decât oamenii… Altminteri n-aș ști cum să-mi explic de ce se-alege praful de uitare și se-mprăștie-n patru zări la o simplă zbatere de aripi. Satinate. De fluturi…

Ieri și Bucle

De câte ori mă prinde ceva realizez invariabil că posibilitățile sunt finite. Nedrept, nu?! Și totuși…

E drept că piedicile parcă mai repede alimentează dorința decât să o sufoce. Te trezești pornit pe cale cu pânzele umflate de vânticelul speranței și – indiferent de câte bețe în roate colectezi – nu te dai bătut în fața evidenței. Nee! Mergi mai departe, în ciuda bătăturilor inevitabil căpătate, mânat de nesăbuința chestiei ce se încăpățânează să moară ultima.

Ieri, spre exemplu, am plecat plină de jdemii de așteptări în căutarea magazinului-minune, convinsă că întoarcerea-mi va fi încununată de umplerea sacului. Era musai să se împlinească trebușoara asta, altminteri… De fapt, altminteri ăsta nici măcar nu era luat serios în calcul, pe bune! Era doar o variabilă de ignorat, un fel de  ± ț‰ – abatere de la cantitatea netă – probabilitate pe care nici măcar nu o poți considera relevantă.

Traseul pe care mi-l culesesem de pe internet a semănat izbitor cu o subtitrare – asta mi-am spus-o după ce am realizat c-a fost al naibii de aiurea croit itinerariul din start – plin de bucle fără noimă – de-ai fi băgat mâna în foc că-i opera vreunui taximetrist pus pe jupuit clientu’ amețit cules în zori din Gara de Nord. Probabil că în alte circumstanțe aș fi trecut sub tăcere aspectul ăsta. Speranțe… abateri… Ce, parcă o dată mi s-a întâmplat să dau nas în nas cu pomul lăudat și să-mi clatin buclele în semn de dezamăgire, privind cu ciudă la sacul cărat aiurea până la el? Doar că de data asta limitarea resurselor mi-a îngustat chestia de călcat în picioare la care am lucrat cu drag și spor de vreo 2 zile. Și mă obligă să trec la altceva. Eventual la excel-uri…

Ieri m-am întors acasă purtând agățată de tălpi oboseala unui drum bătut în van. La sfârșitul călătoriei mi s-a conturat în minte limpede și trist că nu găsești chiar orice în București. Sau nu ceea ce-mi doresc eu… Din oglindă însă, în semiumbra holului de la intrare, mi-a înveselit privirea amintirea soarelui ascuns în buclele pe care o coafeză din Bucur Obor mi le-a desenat în plete. Bucle – magnet pentru o mânuță întinsă în dorința de a le îmbrăca într-o mângâiere în scurtul răstimp al uneia din vremelnicele odihniri  pe o oarecare bancă din Parc…

Ieri s-ar fi încununat într-un final cu o coroniță din doar două cuvințele – nu spun care, că-i cu beep și-i preacunoscută expresia asta americănească. O să îl rezum – în spiritul tradiționalului haz de necaz – la Am făcut o treabă foarte bună!

Cam atât despre Ieri… Să vă fie ziua bună și frumoasă azi, musai ferită de bucle și pomi lăudați!

Arc de cerc

Rătăcind mânată de dor prin Labirintul Amintirilor căutam cu înfrigurare o urmă a trecerii tale.

Obosisem și o pală de îndoială îmi atingea umărul fără pic de sfială.

Gândeam că poate m-am amăgit și-o fi poveste că mi-ai fost în toate…

Visasem doar?

Aievea sa-mi fi fost cândva alături? Aveam cu-adevărat habar?

Iluzie mi-ai fost sau Adevăr?

Verdele crud – măr pe care încă nu îndrăznesc să îl ating – îmi murmură obsesiv să nu-ți sting nicio speranță, ci doar să încerc să-mi încrustez cuvintele-ntr-un  arc de cerc…

Restaurare

Am auzit de nu mai știu câte ori că Noaptea e un sfetnic bun. În așteptarea lui Moș Ene mi-am dăscălit Speranțele întru liniștirea-mi să fie numai ochi și urechi – să nu se trezească vorbind neîntrebate, să nu țopăie dintr-un loc într-altul căutând joaca. Și să nu care cumva să ațipească… Să-mi spună imediat ce m-oi trezi ce și cum au vorbit, că e o Situație prea serioasă și Rezolvarea nu prea suportă amânarea.

Ei, aș! Mai bine vorbeam cu Pereții, că ăștia cică au urechi! De cum m-am trezit am dat cu ochii de dragele-mi Speranțe adormite… Le-am privit întâi un pic încruntată, am vrut să le smulg din brațele Somnului, dar nu m-a lăsat Sufletul. Mi-a șoptit Lasă-le, Fată! Uite ce frumos dorm ele așa îmbrățișate… Mai bine pune-ți Mintea la contribuție că prea se sumețește că ea e cea mai cea!

Avea dreptate… Mi-am cules ușor Zâmbetul din somnul liniștit al Speranțelor și i-am cerut Minții cu un calm împăciuitor să analizeze ea Situația.

Mdea… mi-a zis Mintea apoi… nu mi-s prea odihnită. Au făcut așa o larmă Speranțele peste noapte! Chicoteau, țopăiau într-un picior, ba chiar au făcut și-o horă! Și-am auzit ca prin vis că ziceau de-un… Compromis… În fine, tot ce pot să-ți spun e că din Situație trebuie eliminat colțul ăla brun.

I-am mulțumit Minții în gând și-am eliminat maroul în primul rând. Următoarea lămurire mi-or da-o Speranțele după trezire.

Acu’ aștept. Între timp, până găsesc Rezolvarea încerc cu degetul marea. Poate nu-i tocmai înțelept, dar cumva Situația tre’ s-o îndrept… Fiindcă de vreau să-mi folosesc Zâmbăricii în continuare se impune musai restaurarea de culoare.

Dilemă (între Roșu și Negru)

Iar Luni… în așteptarea firului de iarbă care refuză azi să crească plivesc gândurile-buruieni. Fac asta să-mi pot vedea liniștită de amortizări. Pauză. Asta ar fi a doua. Cu prima mi-am început ziua…

Gândul ăsta buruiană mă chinuie de ieri. Își are rădăcinile crescute de ceva vreme, dar nu-mi deranjase până acum pajiștea într-atât de tare încât să-i acord prea mare atenție – părea inofensiv și-i mai aruncam arar o privire indulgentă. Sună cam așa:

Orice aș alege, mereu cineva e nemulțumit. Oriunde aș fi, mereu cineva-mi revendică prezența în altă parte. Orice aș face, mereu e o mânuță pregătită să-mi lungească urechile. Și-aud mereu mormăieli reprobatoare. Cum naiba să-mpac pe toată lumea? Să mă clonez?!?

Stoooop! Mai ia o pauză, că o pornesc aiurea pe arătură de-ar fi după tine!

Încercând să mă dumiresc ce pisici l-o fi hrănit de-a crescut ca vreju’ lu’ Jack peste noapte, am reluat firul evenimentelor de ieri. Și-am găsit țap ispășitor în inofensiva Oae a lui Archie. Sau așa-mi place să cred – pentru că-n vreme ce eu mă tot hlizeam citind fel de fel de … chestii esențiale legate de Aruncarea măciucii din farfurie, respectabila creatură-și făcea numărul de behăituri. Pe altă pajiște…

Da… e posibil ca tocmai vederea ovinei să-mi fi trezit amintirea unei surate celebre – Oaia Dolly! Ei, de-aici până la gândul clonării e un pas de pitic! De Pitic sau poate chiar de Furnică! Că mă furnică o idee – Clonarea să fie insecticid pesticid pentru gândul-buruiană? Asta să fie calea spre Liniște? 

Acum, să nu fiu nedreaptă cu respectivul mishu mutantu, că doar lui îi datorez un Mulțumesc pentru onix-ul meu! Onix ăsta e pisoiul adoptat aseară. Un fel de antistress virtual. Asta până când îmi voi permite adoptarea unui Onix real. Tot negru ca tăciunele!

Că tot veni vorba de tăciune – dimineață, la prima oră, m-a pus pe jar pricăjitul boboc de trandafir găsit aruncat pe jos. Ofilit, vai de mama lui! Într-un acces de părere de rău l-am adoptat și l-am pus într-o vază mică-mică. Cea de pe etajera de deasupra chiuvetei. Mi-am zis cu o urmă de speranță Poate are zile și-și revine!

Ei, spre deosebire de alte urăcioase dimineți de Luni în asta m-am dezmeticit instant, fără cafea! Din pricina Pricăjitului devenit peste noapte Vedetă! Și fără să mai stau pe gânduri, între prepararea Primei Cafele și-n timpul savurării ei am pus de-o ședință foto ad-hoc. Tribut dragului meu de culoare…

Gata cu statul în colț de etajeră! Zâmbește-mi… Ești cel mai frumos…zâmbește-mi! Aaaașa! Peeeer-fect!

Ce mai, a fost o adevărată încântare joaca asta! Cred că azi dau gata și Ispita de a exista – cu Vedeta alături am ajuns deja la paragraful […] A exista – o deprindere pe care mai sper, încă, s-o capăt. […] Mai am doar 5 pagini de parcurs…

Pentru azi vă urez Să vă fie ziua ferită de buruieni, de oricare ar fi ele! Dacă nu crește iarba, măcar să vă bucurați în voie de flori!

P.S. Eu încă mă lupt cu-al meu gând-buruiană – o fi bună clonarea? Mai știe careva ceva de Dolly?

P.P.S. În pauza 3 promit să răspund, acum plec înapoi la amortizările mele…

Secunda

Într-o clipă îți pot trece prin minte mii de gânduri… o singură clipă, echivalent al unei secunde în care ori te năpădește bucuria ca un foc de artificii multicolore, ori te invadează necazul ca o ciupercă atomică gri ca păcatul. Tot explozie… culoarea diferă doar.

Pentru unii drumul e un stil de viață… bucuria de a vedea locuri noi, de a întâlni fel de fel de caractere. Dragul ăsta de drum e un cuțit cu două tăișuri – într-o secundă, doar într-una singură, te poate arunca din extaz direct în panică. E un risc asumat, dar pleci cu speranța că vei fi în siguranță, că fiecare e conștient de riscuri și că acționează în consecință…

Parfumul dragului de ducă… așa-mi trecuse prin dovlecel să etichetez imaginile care ar fi trebuit să compenseze fuga cuvintelor lui Miercuri. Acum le voi spune Crâmpeie din bucuria drumului.

Astă seară am realizat că uneori cuvintele nu-s îndeajuns. Doar sună… Trebuie să vezi și Zâmbetul. El e cel care liniștește. E acel Soare ce scoate la lumină culorile amestecate în Gri.

O să fie bine, vei vedea…

Pun zălog secunda de zâmbet. 🙂

Speranță

Bună dimineața de Luni! 🙂

Ei, câtă vreme mai vedem Peticele de cer prin hățișurile urzite, zic eu că încă mai este loc de Speranță și de Zâmbet…

Să vă fie prietenoasă astă Luni! 🙂

Carență

Azi mi-aș dori să nu-mi pese… Cam așa să-mi fie starea:

Dar nu merge… Știu – și nu de azi, de ieri – că-mi lipsește o doză de sictir. Conștientizez deseori, dar bunul simț (pe care mă încăpățânez să cred că totuși îl posed) mă oprește să fac ceva în direcția asta. Mă limitez doar la câte o mică revoltă câteodată, finalizată printr-un resemnat Asta e, nu e să fie!

De ceva zile bune nu-mi mai e drag locul ăsta. Prefer să plec în pribegie prin alte curți virtuale, numa-n bătătura mea să nu mai stau! E vacarm de fiecare dată când intru… videoclipurile pornesc de capul lor într-un ghiveci de sunete greu de ingerat, iar eu mă simt neputincioasă în fața obrăzniciei lor. Și fug, fug pentru că simt că locul mi-i ostil și nu mă mai vrea! Nici eu nu-l vreau așa – trebuia să fie ceva plăcut, de unde să poți pleca măcar cu un zâmbet în colțul gurii sau măcar cu o urmă de licărire în priviri. Și dacă eu dau bir cu fugiții de aici, vouă cum v-o fi? În ce măsură s-o fi secătuit răbdarea voastră?

Aseară am scotocit înlăuntru-mi după o cât de mică fărâmă de sictir. Aveam nevoie de ea ca de aer, să pot înfrunta hărmălaia de aici și să văd cum naiba să-i retez rădăcinile. Cu speranța că Pot să repar! Ete că n-a fost să fie! Ete că nu le știu chiar pe toate! Nu e plăcut să realizezi că ești doar contabil, nu Mafalda … – altminteri nu m-aș fi poticnit în fața unui amărât de cod, n-aș fi pierdut timpul bântuind pe forumuri în căutare de soluții, n-aș fi bătut în miez de noapte la o poartă – ignorând acel Acces Interzis – în căutare de ajutor, n-aș fi lăsat disperarea să mă cuprindă și nici n-aș fi contribuit la echilibrarea nivelului Mării Negre…

Nu, nu mă dau bătută – m-au cadorisit pare-se ursitoarele cu  încăpățânarea unui catâr – dar dacă nu găsesc nici o soluție de ieșire din dandanaua asta, în semn de pedeapsă pentru neputința-mi pun lacătul pe poartă și desființez hărmălaia!